Inghetata cu fistic

Cand eram mica imi spuneam cu tot entuziasmul din lume, ca atunci cand voi creste, ma voi face vanzatoare la un magazin de inghetata pentru ca doar asa as putea sa mananc inghetat cu fistic non-stop.

Nu stiu de ce, intre timp, m-am reorientat putin.

Ce deziluzie!!!

Château d'If

-->
-->Ieri am iesit in larg. De mult imi doream asta... Desi ideea a fost sa ajungem la Chateau d'If, cu totii am apreciat in aceeasi masura si calatoria pe Arhipelargul Frioul, care a fost, cel putin pentru mine, un moment special.
Nu ma asteptam sa descopar o lume atat de dinamica departe de tarm. Era agitatie si asta m-a fermecat. Yachturi, barci, vapoare, vaporase, toate creau o lume omogena, departe de asfaltul incins al orasului, la care am renuntat cateva ore.
M-am simtit ciudat, parca a fost un moment de regasire, in care incercam sa ma redescopar, sa simt cine sunt si ce vreau, cum as vrea sa fiu, ce ar trebui sa schimb la mine, intr-un cuvant, unde ma aflu acum si unde as vrea sa fiu. Parca ma uitam la un film despre mine ce se proiecta in atmosfera. Fiecare element isi avea rostul si semnificatia minutios stabilite.

Am ajuns la Chateau d’If, celebra fortareata a lui Alexandru Dumas, unde, pe urmele lui Edmond Dantès, parca retraiam povestea “Contelui de Monte Christo”. Nu am avut ghid, motiv pentru care a trebuit sa ma rezum la un pliant care, insa, mi-a deschis apetitul spre mai mult. Am aflat ulterior ca celebra inchisoarea a adapostit nume importante din istoria Frantei si nunumai: Jean-Baptiste Chataud (condamnat pentru ca a adus ciuma in Marsilia), politicianul Michel Mathieu Lecointe-Puyraveau, Gaston Crémieux (unul dintre liderii Revolutiei din Paris), Chevalier de Lorraine , protestantii Jean Serres si Élie Neau si lista ramane deschisa…De precizat este ca Marchizul de Sade nu a fost inchis in Chateau d’If, asa cum se aude prin popor. De precizat, curentii puternici de aer faceau absolut imposibila evadarea, motiv pentru care, cu exceptia fictivului Dantes, nimeni nu a reusit vreodata sa scape.
Am plecat cu ultimul vapor spre Marsilia la 18:35. Cred ca a durat mai mult. Marea era un pic agitata.

Mi-a placut!

Jurnal de dimineaţă

 Imi place să descopăr lucruri. Am făcut un scop din asta şi în fiecare dimineaţă îi dau practic refresh. Dar este mai greu decât pare, mai ales atunci când ajunge în stadiul de nebunie.
Mă plictisesc uşor de lucrurile din jurul meu şi indiferent cât m-aş chinui să le dau alte sensuri, ele rămân aceleaşi. De 2 săptămâni locuiesc într-un apartament în centrul Marsiliei. Arată ciudat. Cu îngăduinţă aş putea spune că este sinistru, uneori rece, ascuţit, mai ales atunci când nistralul mişcă obloanele ferestrelor gigantice în timpul nopţii. Alteori este cald şi romantic. Şemineul din camera mea, dulapurile cu mânere aurii sau lustra din răchită pot fi o dovadă în acest sens. E parcă rupt dintr-un film franţuzesc.
Ador să-mi beau dimineaţa cafeaua în prosop, pe balconul imens, uitându-mă în zarea ce se înalţă peste portul îndepărtat, fie doar să-mi plec capul pentru a vedea statueta aurie, care cred că o întruchipează pe Fecioara Maria şi Iisus. Cafeaua are cu siguranţă un alt gust. Chiar şi eu aş putea avea un alt gust. Uneori mă gândesc departe, la ai mei, la prieteni, la liceul pe care nu o să-l mai încep în toamnă, la faptul că aş putea deveni dependendă de lucrurile pe care le fac aici. Şi-atunci îmi impun să mă plictisesc. Nu vreau să mă simt legată de nimic pentru că asta doare cel mai tare.Off, mă simt într-o altă lume, care deşi mă fascinează, nu este cea cu care să mă identific. Ador apa transparentă şi rece a Mediteranei cu care îmi dau randevu aproape în fiecare zi, ador apusul care rămâne nebunatic indiferent că îl prind pe stradă, în autobuz, pe plaja sau pe balcon, ador mirosul de peşte stricat de lângă Vieux Port, îmi plac poveştile despre cât de periculoasă este Marsilia noaptea, chiar şi vecinul agresiv care urlă la noi când facem gălăgie, spunând ceva de genul: „Qu'est-ce que c'est ici, bordel?” sau „Close the fucking dor” sau „The next time I”ll call the police”, devine simpatic. Acum, trăite de aici, lucrurile sunt captivante; este filmul din care nu poţi să ieşi decât la final pentru că actorul principal este cel care încheie întotdeauna povestea. Şi atunci când o încheie, se ştie că o va face pentru totdeauna. Deşi te poţi întoarce, nu mai eşti acolo, în miezul lucrurilor; te poţi doar uita la film. Nu putem trăi senzaţii în afara stimulilor. Şi-atunci mă întreb, să-mi impun să mă plictisesc de locurile astea minunate numi pentru a nu mă ataşa de ele sau pur şi simplu să le trăiesc până la epuizare pentru că doar aşa le pot simţi cu adevărat gustul apetisant?
De fapt, asta este viaţa mea. Azi sunt aici, închisă într-o lume pe care mâine o voi părăsi pentru o alta. Sângerez la fiecare schimbare, însă este un obicei pe care este mult prea târziu să-l schimb...

Buna dimineaţa, Marsilia!

Orasul cu salcami

Manifestandu-mi intr-o conversatie cu o prietena dezamagirea fata de o carte citita acum ceva vreme, aceasta mi-a spus: "Eu fac parte din categoria celor care invata cate ceva din fiecare carte". Dupa ce am terminat "Orasul cu salcami" mi-am adus aminte replica. De ce? Fiindca in acest roman Mihail Sebastian are un stil care atrage, te tine captiv in lumea sa, insa dupa ce tragi "linia" descoperi ca ai lecturat o simpla poveste de viata, cu bunele si rele sale, fara sa scoata in evidenta un "ceva" care sa sclipeasca. Un roman de viata si atat.
Protagonista romanului este Adriana Dunea, urmarita incepand cu perioada primei adolescente, pana la neasteptata casatorie din final. Actiunea, asa cum spuneam, evolueaza in jurul existentei Adrianei, urmarindu-i intamplarile habituale, conturand, nu in detaliu, viata unei adolescente de la inceputul secolului XX.

Romanul debuteaza cu un eveniment nu neeaparat important, cat plin de simbol pentru orice fata si anume, prezenta menstruatiei (i-au "inflorit salcamii"). Traita initial ca o drama, aceasta observa cum schimbarile se tin lant; se face mare, iar orizontul se largeste considerabil. Apare prima iubire, a doua, framantarile aferente acestor stari, care narate din perspectiva masculina, devin interesante de observat.
Titlul este intuitiv, acest "oras cu salcami", simbolizand de fapt universul relativ limitat si inchis in care fata isi traieste tineretea; se naste in D..., pentru scurte perioade se muta in Bucuresti pentru a facilita bunul mers al lucrurilor in relatia sa cu Gelu, urmand ca in finalul romanului sa se intoarca catre locurile natale.
Tot in final, mi-a captat atentia si o descriere metaforica: "Intr-adevar, privind-o pe Adriana cum desfacea o portocala, el avea senzatia unui fel de siluire figurata. Ea taia coaja groasa in cateva felii, pe care le desfacea ca pe niste petale, despartind usor firele albe ale coajei pe carnea fructului, care ramanea in mijloc fraged, rotund.
- Esti sigura, Adriana, ca tie iti plac portocalele ca fruct si nu ca simbol?"

Asistam, deci, la o felie din viata Adrianei Dunea, a familiei, prietenilor si cunoscutilor acesteia, pe care fara indoiala, daca nu aveti altceva mai bun de facut, va invit sa o gustati.

Citat: "Afla atunci ca este mai usor sa te desparti de viata, intr-un moment tragic, cand o vezi in mare, putin abstract, putin nereala, de cat sa te desparti de o mie de lucruri, care fiecare in parte nu inseamna nimic, dar toate la un loc fac o existenta."

Scrisoare de dragoste

Acum câțiva ani făceam din "Elevul Dima dintr-a șaptea" de Mihail Drumeș cartea mea preferată. Nu știu de ce. Probabil a reușit să atingă anumite părți mai sensibile ale mele. Frământările personajelor, dezbrăcate de caracteristicile fizice și rezumate la complexitatea interioară corespundeau cu o mare putere de convingere, realității mele de atunci.

Recent, ca urmare a recomandărilor, am citit "Scrisoare de dragoste" de același autor, roman care urmarește aproximativ același fir, are aceeași dinamică.

Dragostea, în general este un subiect care atinge, însa nu știu de ce, romanul din urmă nu mi-a mai lăsat același gust dulce-amărui ca cel dintâi. Povestea în sine pare reală, deși se îndepărtează cu mult de ceea ce contemporanul numește "real"; asta este cert.

Pe scurt, acțiunea se construiește în jurul cuplului Anda Brădeanu, orfana inteligentă, de 'o frumuețe angelică'  și Dinu Gherghel, băiat sărac, însă cu un potențial intelectual deosebit, cuplu condus sitematic de soarta care parcă le-a prezis să fie împreună. Aspirațiile ambițioase, imposibil de realizat în lumea hienelor din clasa socială de jos, îl face pe bărbat să renunțe la dragostea adevărată în detrimentul uneia formale, de necesitate, conjuncturale, acesta divorțând și recăsătorindu-se cu Cora Apelevianu (Jebs), aflată în vârful piramidei sociale. Aceasta reprezintă unealta pe care Dinu Gherghel o folosește pentru a-și atinge scopurile mărețe ale vieții sale, concentrate în jurul dorinței de îmbogățire. Astfel, cuplul adamic este distrus, iar cei doi parteneri încep a-și trăi separat dramele distanțării, fiecare în realitatea nouă pe care începe să o construiască.

Constatându-și nefericirea și fiind pătruns de remușcări puternice, Dinu Gherghel își dă seama că timpul pierdut departe de Anda nu va mai putea fi cucerit vreodata. Faima, banii, bogățiile, lumea mondenă l-au urcat pe piedestalul dorit, însă, numai ajuns acolo, acesta simte că toate acestea ii sunt extrem de străine in lipsa celei care ii alină sufletul și îi oferă acea latură a fericirii care le compensează pe toate celelate: dragostea. Jerbs devine o pacoste, o femeie cu mult inferioară celei pe care el o iubește. Aflând de toate acestea, Jerbs decide divorțul, acceptat și de partener. Nu se concretizează acest fapt fiindcă cei doi se sinucid în finalul romanului. Anda, pătrunsă de acest gest își va continua existența alături de noua sa familie, însă permanent va fi frământat de el, singurul bărbat pe care l-a iubit cu adevărat.

Ceea ce m-a atras in mod deosebit este felul în care modificările conștiinței personajelor sunt surprinse, maniera în care frământările, tulburările inițiale se transformă de-a lungul desfășurării acțiunii. Personajele se schimbă ca urmare a numeroaselor experiențe prin care trec. Asistăm la o maturizare a Andei, poate chiar și a lui Dinu, realizată cu elemnte suficient de vizibile, sesizabile.

Revenind la conștiință, din punctul meu de vedere (repet), acesta este elementul forte al romanului. Reușește cu ușurință să explice de ce personajele recurg la anumite gesturi, decizii. Este o secvență reprezentativă pentru profunzimea și adâncimea la care se realizează autoanaliza conștiinței:

"Mă încui în odaia mea și scot revolverul din buzunar. Îl mângâi cu degetele, îl sorb din ochi, îi pipăi încheieturile șlefuite, mânerul încrustat în sidef. Jucăria asta mică și drăguță are parcă ceva din farmecul stăpânei sale. Ce minune poate să facă. Încetul cu încetul, țeava ei micuță se prelungește pierzându-șe în infinit. Aș zice că s-a prefăcut într-o subțire punte de trecere în altă lume, unde va trebui să alunec fără întârziere...Nu-i o voluptate și asta?"

Personajul puternic și hotărât de la început ajunge să devină un clav al destinului care l-a ghidat greșit spre căi ce nu i-au adus fericirea. Un joc de-a viața și de-a moartea. Cu toate că își adoră arma ce îl va scoate de pe scena blestematei lui vieți, Dinu caută subtil motive pentru a renunța la idee, își caută un bob de nevinovăție în toată pleava existenței sale. Este vinovat, mult prea vinovat și nu doar față de el, dar și față de alții, iar acest lucru îl știe și el prea bine.

Trecând peste toate aceste aspecte, romanul lui Drumeș are o puternică latură moralizatoare. Te învață să apreciezi ce este profund, real, valoros în viața ta, chiar dacă acestea nu îți permit un trai îndestulat. El crede în valoarea individului, văyută numai din perspectiva a ceea ce îl definește sufletește și ambiția acestuia de a se defini numai prin iubire adevărată.

Citate interesante:

"Fiecare avem din boaba timpului, de unde descinde viața, o parte de plăcere pe care priceperea noastră știe s-o valorifice cât mai bine".

"Există câteodată în viața unui om o nevoie imperioasă de a fi sincer până la cruzime..."

"...sărutarea e tipul voluptății desăvârșite, fiindcă renaște din ea însăși și, astfel, o sărutare cere pe alta, necontenit, fără saț."

Despre bac şi alte lucruri

Tot zic că scriu şi văd că nu prea îmi mai iese. Ce-i drept, mi-a cam ieşit din uz "responsabilitatea" de pe blog.
Trecând peste introducerea care sper să îmi scuze stângăcia unui nou început,viaţa mea s-a schimbat, motiv pentru care mă simt obligată, cel puţin moral, să o raportez aici, la locul de suferinţă.

Cum bine ştiţi, de un an de zile mă tot pregătesc pentru bac. Teoretic. Practic, totul a început cu luna mai, când mai râzând, mai plângând, m-am gândit să pun piciorul în prag şi să mă sacrific şi eu, cel puţin câteva amărâte de luni. Am luat-o tiptil cu psihologia, de care sinceră să fiu imi era cel mai teamă, am continuat cu literatura, pe care am urât-o din toţi rărunchii şi am lăsat pe ultima sută de metri istoria, vechea şi nobila mea pasiune.
N-a fost usor. Psihologia duce la încărunţire. Pot să vă asigur de asta, mai ales atunci când pleci de la premisa unui 10. Însă, cu cât mă pregăteam mai tare, cu atât înţelegeam că 10le aşteptat este din ce în ce mai departe. Trebuie să recunsoc însă, că norocul meu a fost o profesoară (în toată accepţiunea termenului), care m-a învăţat să am întotdeauna aşteptări proporţionale cu munca depusă.
A urmat literatura, pe care a trebuit să o înghit cu multă lămâie. Este groaznic să înveţi lucruri impuse, să fii nevoit să mesteci cu gura altcuiva informaţii pe care singur le-ai cules din lectură. Nu are rost să ne întoarcem la teoriile despre sistemul de învăţământ românesc; fiecare şi-a văzut interesul lui, a tras cât mai tare şi gata. Surpriza serii: basmul la partea a III-a. Pentru cunoscători asta este o glumă proastă, însă am promis să mă abţin.
Şi istoria mi-a oferit anul acesta experienţa unui profesor pe care l-am avut ca model. Cred că am mai vorbit aici, pe blog la un moment dat despre Marian Curculescu. Merită plecăciuni. A facut minuni...Anul ăsta am înţeles că istoria este o parte integrantă a propriei mele fiinţe, că existenţa în sine are un început şi un sfârşit, iar cu cât ajungem să cunoaştem mai profund începutul, cu atât suntem mai capabili să anticipăm viitorul.
Încetul cu încetul, îmi strângeam lucrurile din cameră şi le mutam la ţară. Am supravieţuit acolo aproximativ 2 săptămâni, pe parcursul cărora îmi juram că nu voi mai lăsa niciodată pregătirea pentru un examen pe ultima sută de metri. Şi aşa voi face! Chiar m-am stresat şi trebuie să recunosc asta.
Cam asta a fost pregătirea mea pentru bac. A durat puţin, însă în esenţă a fost o veşnicie. A urmat dimineaţa aia de luni (28 iunie) în care m-am trezit bulversată, m-am uitat la Shh şi ne-am spus din priviri "Acum i-acum!". Îmi tremurau gleznele şi mâinile pe paharul de cafea. Am intrat în sală. Deja transpiram şi imploram în gând să vină subiectele mai repede. Aşteptarea mă termină psihic. Au venit. Am văzut "basmul". Mi-am zis în gând ceva de genul "Ce rahat!" (basmul si tradiţionalismul le-am scos din start din pregătirea mea). Evident că m-am calmat şi am început să scriu pe ciornă amintiri legate de Prâslea pe care le-am adaptat pe Harap-Alb. Am ieşit. A urmat o zi şi jumătate de pregatire intensă la istorie. Toată camera era plină de post-it-uri cu domnitori, ani, tratate, Constituţii şi tot aşa. Au fost rezonabile subiectele. Am apreciat că nu trebuia doar să reproduci ce ai tocit, ci să şi gândeşti într-o măsură sau alta, să faci corelaţii între evenimente sau sa pleci de la cauză şi să ajungi la efect. Psihologia a fost cea mai lejeră, sa zicem. M-am bazat pe faptul că învăţasem toată teoria, însă se pare că nu a fost suficient. Eram deja extenuată. Mi se închideau ochii. Am scăpat.
Au urmat cele 2 zile jumătate de aşteptare, timp în care nu m-am îmbătat atât de tare pe cât m-aş fi aşteptat. Sinceră să fiu nici nu mai ştiu ce am facut...am umblat aiurea prin locuri băştinaşe...
A venit ziua de duminică, moment în care, pe lângă faptul că am sărbătorit Ziua Americii, am reuşit să mă bucur şi de rezultatele mele de la bac, care au depăşit aşteptările...Nici duminică nu m-am îmbătat, însă promit s-o fac la un moment dat ca la carte. Felicitări, nebunie, plânsete, planuri concretizate pe o bază certă...aşa s-au dus zilele următoare.
Dupa agitaţia aceasta, am decis să ne reîntoarcem la Arad. Relaxare totală. Cu ocazia asta mi-am îndeplinit o alta pasiune mai veche, aceea de a merge cu trenul noaptea. Am ajuns. N-am stat decat 2 zile, timp în care am reuşit, cel puţin de data asta să vizitez Aradul mai turistic decât in dăţile precedente, am învăţat să joc Poker încât să nu-mi fie deloc ruşine cu mine, am cunoscut nişte oameni cu adevarat funky, cu care am petrecut 2 zile în care m-am deconectat total. Ne-am întors.
Acum facem planuri din nou. Pe 15 (august) vrem să plecăm în Marsilia. Avem nevoie de o vacanţă care să ne reprezinte spiritul hoinaresc. Deja mă văd pescuind în marea Mediterană, plimbându-mă pe Coasta de Azur...Off, sunt atât de dependentă de schimbări în viaţa mea, încât am început să fac o obsesie din asta.

Facultatea. Da. Rămânem la vechile planuri. România mă lasă rece. M-a dezamăgit. Ea şi oamenii ei. Despre asta voi vorbi cu altă ocazie, probabil atunci când va trebui să împachetez alte bagaje şi nu cele pentru vacanţă...

Keep it on,
Den

Coming back from war

"As sweet as me", said the princess

Azi e altfel

Azi s-au intamplat lucruri mai frumoase decat ieri. Cel putin am revenit la starea de normalitate, sunt pe linia de plutire, iar asta se datoreaza numai Celui, care la insistentele mele lacrimogene, a facut ca ploaia si vremea bohaita de ieri sa inceteze. Asta ma face sa mai apelez si altadata cu aceeasi incredere si speranta la serviciile Lui. Asa ca, total opusa fata de ieri, starea mea plonjeaza spre gung-ho si e bine, doar ca stiu ca nu tine. Si la mine se produce mood swingul ca la orice alt om.
In fine, trecand peste partile introductive, care prin natura lor ma scot din minti intotdeauna, incep a spune ca azi am ras. Nu mai stiu de ce, dar imi aduc aminte fenomenul in sine. In al doilea rand, cu banii de alocatie am facut o investitie care m-a facut fericita: mi-m luat "Emma" editia in engleza, o carte pe care am citit-o acum cativa ani in romana si care nu neeaparat ca m-a fascinat, dar mi-a placut. Este o lectura linistitoare, clasica, iar Jane Austen, care fara indoiala este una din scriitoarele mele preferate, ma inspira prin profunzime si rafinament (vezi "Mandrie si prejudecata ").
Tot azi, i-am vizitat din nou pe copiii de la "Raza de soare", unde sub emblematica mea functie de "Instructor pentru activitati extrascolare", le-am spus povestea "O zi de primavara". Si ea a mai contribuit asa un pic la reechilibrarea lucrurilor inerne si anestezierea tensiunilor. Copacii infloriti, pasarelele care ciripesc in drumul lor din tarile calde, natura care reinvie, soarele care absoarbe toate energiile negative...despre toate astea le-am vorbit copiilor astazi la gradi. In fine, ca o paranteza, mi-ar placea sa lucrez mai des cu copiii, poate chiar sa profesez, dar cand discutam despre bani & Co., ma linistesc repede; cred ca nici macar gandul nu mai are curajul sa ma proiecteze in astfel de ipostaze...

Tot azi (ca sa vedeti ce zi plina), psihologul scolii mi-a zis ca arat rau.
"Ce e cu parul asta asa ciufulit?", timp in care imi punea mana pe el.
"Ce se intampla cu tine, mai Denisa?".
Mda...Bine ca se trezeste din lumea necuvantatoarelor si doamna psiholog si constata schimbari in ceea ce ma priveste. Logic ca arat rau; am bac, atestate, competente, pregatiri, insa m-am rezumat la a spune:
"Nu prea mai am timp".
"Pai de ce nu mai ai timp, tu care faci atatea?".
De mere, vorba unui prieten! "Pentru ca am BAC."
In fine...nu stiu cum a mai decurs discutia, caci deja ma gandeam la altceva. In ultimul timp am sesizat ca ma plictisesc tare repede de orice. Doar stimuli mai puternici sau foarte puternici imi mentin atentia vie mult timp; poate am ADHD. N-ar fi exclus si nici asa tragic.

Asta e viata si pana la urma ce naiba s-ar intampla daca am lenevi toata ziua, sau daca ne-am tine creierele intr-un permanent repaus? Am ajunge o forma putin evoluata a animalelor, cu intelect si posibilitate rationala, dar din comoditate, preferam sa ne comportam ca si cum nu le-am avea. Ma simt eu epuizata in unele zile (in ultimul timp, chiar in fiecare), dar imi multumesc ca cel putin "ma misc" si nu respir doar ca sa fac plantele sa se simta utile.
Asta e viata, ca sa revin la propozitia care mi-a marcat ultimele doua saptamani...in sensul ca de cate ori imi povesteste cineva ceva, nu gasesc in dotare nimic mai bun de spus, rezumandu-ma la "Asta e viata!".

Hai ca azi simt nevoia sa va pup!

Deci, va pup! :*

Printesa se topeste

Pana si vremea ma roaga sa-l invat pe Bacovia. In lumea mea, uneori rece, adevarurile ies la iveala si nu inteleg de ce se intampla asta doar prin Bacovia si doar cand ploua.
Iata ca scriu despre ploaie si o fac intr-un mod tulburator pentru ca insasi prezenta ei ma termina psihic. Nu-mi place nimic din starea pe care mi-o transmite, nu ma simt in largul meu; plus ca toate adevarurile dureroase ies la iveala, parca plutesc in mocirla si ma enervez cand sunt obligata sa rememorez clipe, mai ales frumoase.
In momentul asta merit sa tac sau merit sa tip in gura mare sau merit sa fac naiba ceva pentru ca imi stau cuvintele in gat si am de ales intre a le inghitii odata pentru totdeauna sau a le scupia cu toata vulgaritatea din lume.
Ma enerveaza ca ploaia pune paie pe foc. Dorurile, deja existente, se amplifica. Nevoile, se adancesc, iar teama de singuratate rupe tacearea intr-o forma clipocita de absurditati si analogii esuate.
Mi-e dor de soare si o spun metaforic. Nu-mi pasa daca e cald sau frig, dar cel putin sa fie acolo pentru ca ii simt firesc nevoia.

Ma doare ceva. Nu ma vait. Spun asta din pasiune pentru scris. Lucrurile isi schimba oricum forma cand cuvintele sunt aruncate pe o foaie (fie ea digitala). Altceva se petrece in mine. Membrane se rup si imi vine sa dracui; norocul meu, ca nu imi place sa fiu vulgara decat atunci cand sunt obligata s-o fac. Acum ma lupt sa nu ma scufund si sincer ma chinui sa fac asta. Il detest pe Bacovia pentru toate aberatiile cu care mi-a impuiat capul. Nu am de ce sa le ascult sau cred, insa ar fi trebuit sa ma gandesc la asta inainte de a le pune la suflet. De ce si eu ma simt la fel ca el? De ce mi-e asa de "frig" si "rece" si de ce nu iau masuri?

Vreau sa ma culc. Sa pun capul pe perna mea roz (nu intamplator e roz) cu care impart multe dintre secretele mele capitale. Cu ea sunt sincera si renunt la orgolii. Vreau sa ma trezesc maine, stralucind sub razele care imi manjesc chipul cu optimism inca de dimineata. Vreau sa turn on optimismul inca de la inceput si sa imi impun o stare antonim-bacoviana.

Si daca am si eu o rugaminte, este sa nu ploua maine. Va rog sa faceti cumva sa se intample asta pentru ca altfel o voi lua razna.
Multumesc anticipat

Azi vreau bere

Cred ca mi s-a facut dor de o bere...de un Reed's rece, de o tigara langa si de tema la engleza.
Cred ca mi s-a facut dor de Fiordul gol in care mancam chipsuri si scriam...devenise locul de prolog al meditaiilor;

Vreau sa comand bere, dar atunci cand vine tipul ma trezesc spuand "o cafea cu mult lapte". De ce sa beau o cafea daca in momentul ala vreau o bere? Si ce daca se va uita toata lumea din jur ca o tipa cu panglica roz in par si blush maroniu, cu cercei sweet si zambet pe buze, bea bere? Si uite cum 5 muste care se afla atunci in jurul meu ma determina sa aleg cafeaua in detrimentul berii. Azi vreau bere. Si vreau bere alaturi de ele, de fetele astea care ma scot din toate starile de cacat, care mi-au ascultat povestile fara sfarsit, care cand aud cate ceva despre Anglia ma suna, care cand vad tipii de care imi place ma suna, care cand mi-e rau...ma suna!

Azi vreau bere si atat. Vreau sa imi fac de cap. Sa o beau cu paiul. Sa claxonez si sa ma doara fix in fund ca tot barul rade pe infundate. Azi nu imi pasa ca mi s-a intins rimelul si parul arata ca si cum m-as fi trezit atunci. Azi nu-mi pasa ca nu am bani deloc si ca trebuie sa imi iau audienta cand vreau o pereche de jeansi noi. Azi nu imi pasa ca o fata finuta nu bea niciodata bere...si tot azi nu-mi va pasa ca inca nu am carnet de soferi....Azi nu-mi pasa ca am fost pacalita, mintita, inselata, deziluzionata, marcata, dezamagita, dezgustata, amarata...pentru ca peste toate astea voi arunca jumatate de litru de bere si le voi ineca. Asta se va intampla azi...si da, voi uita ca imi plac esarfele de stewardesa si ca mama m-a invatat sa fiu o lady cand trebuie. Azi simt nevoia sa devin grosolana, barbata, ingusta si rea...

Cui ii spun eu "azi"???
Cand o sa-mi setez ziua asta in calendar?
Care calendar?

Cea din umbra

V-ati intrebat vreodata cum exact ar exista lucrurile daca altcineva le-ar face in locul vostru? Daca nici nu ati exista? Daca nici macar nu v-ati fi nascut vreodata?
Daca fix acum, cand citit postarea asta, ochii altei tipe s-ar misca de la stanga la dreapta si invers?? Daca ea nu ar fi fost cum esti tu: bruneta, slabuta, cu ochii albastri, cu fruntea lata si degetele lunguiete, cu pometi proeminineti si fata ovala? Da, copilul parintilor tai sa fie altul decat tine...
Eu ma gandesc la asta. Ating obiecte si imi imaginez o alta mana care face asta. Merg pe strada si ma gandesc ca poate tipei care ar fi fost in locul meu nu i-ar fi placut modelul balerinilor mei; nici intr-o mie de ani nu s-ar fi incaltat cu ei...Ma uit in oglinda si incerc sa zugravesc acolo chipul uneia care ar fi putut fi in locul meu: mai blonduta, cu ochii verzi, un pic mai timida si cu parul mai lung; asta ar putea sa fie un model...au mai ramas o infinitate...

Oare si "ea" i-ar fi dezamagit pe parintii mei la fel cum am facut-o eu? Oare si "ea" i-ar fi facut sa fie mandrii de "ea" in felul in care am facut-o eu? Oare si "ea" ar fi fost atat de fericita in familia asta ???
Uneori imi proiectez in lumea mea interioara un personaj, altul decat mine, pe care il conduc ca si cum as fi eu, dar in absenta felului meu propriu de a fi; ii ofer un fel de "tot ce e mai bun". De multe ori imi las simturile angrenate in povestea asta cu "copilul mamei, altul decat mine"...Si in felul asta dau start unei programari...programez propriul meu joc digital.
Mi-as dori ca "ea" sa nu fie asa de slaba (lipsa de tarie) cum sunt eu uneori. Mi-as dori ca ea sa renunte mai usor si sa nu mai inteleaga totul ca un complot personal. Te rog, Doamne, as vrea sa vad ce s-ar fi intamplat daca eu nu as fi fost. Vreau sa stiu cine ar fi fost in locul meu si cum ar fi reactionat ai mei. Ar fi iubit-o mai mult decat o fac acum cu mine? De ce nu? Mi-ar fi simtit lipsa? Evident ca nu, din moment ce nici macar nu ar fi stiut ca eu aveam de gand sa apar...Sau poate nu am avut niciodata de gand sa apar...
Mi-as dori ca ea sa rada mai mult si sa nu fumeze. Da, sa nu fumeze pentru ca in felul asta ar fi putut sa traiasca mai mult. Mi-as dori ca ea sa nu se lase usor influentata de un zambet strengar....Si sa nu se indragosteasca ca o proasta!

Dar cred ca nu mi-as fi dorit ca ea sa existe vreodata pentru ca in felul asta nu as mai exista eu. Iar pentru asta trebuie sa adresez cateva multumiri, unele chiar ceresti! Insa le pastrez pentru rugaciunea de la culcare...pentru ca inca mai am timp sa tot fac asta. Papagalul tiganului de la Pavcom mi-a prezis ca voi trai 86 de ani...