Jurnal de dimineaţă

 Imi place să descopăr lucruri. Am făcut un scop din asta şi în fiecare dimineaţă îi dau practic refresh. Dar este mai greu decât pare, mai ales atunci când ajunge în stadiul de nebunie.
Mă plictisesc uşor de lucrurile din jurul meu şi indiferent cât m-aş chinui să le dau alte sensuri, ele rămân aceleaşi. De 2 săptămâni locuiesc într-un apartament în centrul Marsiliei. Arată ciudat. Cu îngăduinţă aş putea spune că este sinistru, uneori rece, ascuţit, mai ales atunci când nistralul mişcă obloanele ferestrelor gigantice în timpul nopţii. Alteori este cald şi romantic. Şemineul din camera mea, dulapurile cu mânere aurii sau lustra din răchită pot fi o dovadă în acest sens. E parcă rupt dintr-un film franţuzesc.
Ador să-mi beau dimineaţa cafeaua în prosop, pe balconul imens, uitându-mă în zarea ce se înalţă peste portul îndepărtat, fie doar să-mi plec capul pentru a vedea statueta aurie, care cred că o întruchipează pe Fecioara Maria şi Iisus. Cafeaua are cu siguranţă un alt gust. Chiar şi eu aş putea avea un alt gust. Uneori mă gândesc departe, la ai mei, la prieteni, la liceul pe care nu o să-l mai încep în toamnă, la faptul că aş putea deveni dependendă de lucrurile pe care le fac aici. Şi-atunci îmi impun să mă plictisesc. Nu vreau să mă simt legată de nimic pentru că asta doare cel mai tare.Off, mă simt într-o altă lume, care deşi mă fascinează, nu este cea cu care să mă identific. Ador apa transparentă şi rece a Mediteranei cu care îmi dau randevu aproape în fiecare zi, ador apusul care rămâne nebunatic indiferent că îl prind pe stradă, în autobuz, pe plaja sau pe balcon, ador mirosul de peşte stricat de lângă Vieux Port, îmi plac poveştile despre cât de periculoasă este Marsilia noaptea, chiar şi vecinul agresiv care urlă la noi când facem gălăgie, spunând ceva de genul: „Qu'est-ce que c'est ici, bordel?” sau „Close the fucking dor” sau „The next time I”ll call the police”, devine simpatic. Acum, trăite de aici, lucrurile sunt captivante; este filmul din care nu poţi să ieşi decât la final pentru că actorul principal este cel care încheie întotdeauna povestea. Şi atunci când o încheie, se ştie că o va face pentru totdeauna. Deşi te poţi întoarce, nu mai eşti acolo, în miezul lucrurilor; te poţi doar uita la film. Nu putem trăi senzaţii în afara stimulilor. Şi-atunci mă întreb, să-mi impun să mă plictisesc de locurile astea minunate numi pentru a nu mă ataşa de ele sau pur şi simplu să le trăiesc până la epuizare pentru că doar aşa le pot simţi cu adevărat gustul apetisant?
De fapt, asta este viaţa mea. Azi sunt aici, închisă într-o lume pe care mâine o voi părăsi pentru o alta. Sângerez la fiecare schimbare, însă este un obicei pe care este mult prea târziu să-l schimb...

Buna dimineaţa, Marsilia!