#9

Fiecare dimineaţă din ultima perioadă mă ajută să mă trezesc constant mai lucidă, în ciuda faptului că universul continuă să comploteze împotriva mea într-o formă sau alta. Sunt semne nevinovate (oare?) asupra existenţei cărora încă am dubii. Nu ştiu dacă sunt valide pentru că sunt matematice sau pentru că eu le creez constant. Nu aveţi idee cȃt de bună sunt la asta! Atȃt de bună încȃt pȃnă şi matematica am transformat-o într-un produs ce îmi aparţine în exclusivitate. Într-o zi am să cer un premiu pentru toate imposibilităţile pe care le-am creat de-a lungul istoriei.

E un ceva în lumina de dimineaţă pe care nu reuşesc să îl neg mai mult de zece secunde de la conştientizare, după care scot capul din pătură şi sunt recunoascătoare (nici eu nu stiu Cui) că ceva atȃt de comun şi la îndemȃna tuturor reuşeşte să traseaze cu o atingere magică călătoria de la fereastră pȃnă la măduvă si înapoi. Este momentul cȃnd Dumnezeii mei îşi schimbă tura. Unii ca mine o simt; alţii o ignoră; alţii nici nu o conştientizează. Cred că asta se cheamă 'tipologii umane'. 

(...)Şi apoi ies din cearceafuri. Nu dintr-o pasiune exagerată pentru ceva anume, ci pentru că nu am de ales. Să contribui din pat la măreţia spectacoului din faţa ochilor mei este imposibil. Aşa că mă trezesc să urc pe scenă. Este mai sănătos să trăiesc sub prezenta iluziei decȃt sub absenţa dorinţei. Iar acum nu mai am niciun dubiu că măreţia spectacolului se reduce la un drog care are efect numai în absenţă. Însă, atunci cȃnd credem că prezenţa lui aduce satisfacţii superioare abseneţei lui, este probabil momentul cȃnd mulţi dintre noi greşim. Începem să căutăm, să creăm lumi paralele, situaţii, scenarii fertile pentru capcane ce ne pun faţă în faţă cu un finit pe care-l pretindem infinit. Ce amuzanţi sunt oamenii cȃnd se iau în serios, nu-i aşa? Atunci pică ei! Şi nici nu îşi dau seama cum mor asfixiaţi cu masca lor de sticlă. Aparent, litigiul continuă să persiste în umbră. Este o moarte clinică. O moarte în umbră. A soarelui sau a omenirii. E greu să vorbesc despre chestiuni universale. Revin la sine. 

(...) Nu ştiu exact unde vreau să ajung cu ideea aceasta. Nici nu ştiu dacă există, s-a născut sau a murit vreuna în rȃndurile de mai sus. Eu înţeleg oarecum ce vreau să spun. Dar acest ceva pe care vreau eu să-l spun se schimbă în fiecare zi, cu fiecare efect pe care universul îl are asupra mea. Trebuie să învăţ să ţin pasul cu mine. 

Sunt într-o permanentă pledoarie pentru cineva. Un personaj care în timpul nopţii aruncă o găleată cu apă rece şi tulbure peste faţa mea...proces care, paradoxal, mă găseşte atȃt de lucidă în fiecare dimineată.

#8

Crash la orizont!!!
Hugh Dancy. 2 cuvinte? Charming and h-o-t! Aww <3

#7

Gandesc ca cel mai delicat accesoriu pe care un pahar cu vin ROSU poate sa-l poarte este un papion NEGRU. Clasic exemplu de masculinitate boema, masculinité et féminité en même temps.
Un sentiment generat nu neeaparat de cromatca; vorbim despre lucruri mai profunde aici...
[Iar pentru mine asta face Nicolas Jaar: pune papioane paharelor de vin, facand elegant ceva aparent firesc. Encore et encore...]

Upgrade: Trec de papion, de vin si de context, sa vad nimic mai mult decat un continut de sinapse artificiale care schimba intre ele o informatie ce inghesuie mai multe arhetipuri intr-un singur personaj: masculin, boem si creat in laborator...

Din categoria: Replace the world space with a drink and forget it!

#6

Gotye + o cana de cafea duc catre o combinatie interesanta pentru mine. Trebuie sa recunosc ca este ceva foarte catchy la tipul asta.
Va recomand State of The Art ca sa mearga bine a doua ceasca...De la a treia onwards as zice Making Mirrors pe repeat; ajuta mai ales atunci cand ferestrele fizice sunt inchise si ne delectam cu niste reflectare la the mistery of things.
De-asta ador weekend-urile. Pot si oamenii sa respire linistiti :)

#5

The danger that faces us today is that the whole of reality will be replaced by words. This accounts for that terrible lack of instinct in modern man, particularly the city-dweller. He lacks all contact with life and the breath of nature. He knows a rabbit or a cow only from the illustrated paper, the dictionary, or the movies, and thinks he knows what it is really like - and then is amazed that cowsheds 'smell', because the dictionary didn't say so. 

Jung

#4

'Eat dessert first, Life is uncertain' - Anonymus

[Aww, mi-a placut asa de mult citatul asta...]

Apropo de soare...

Dumnezeule, este a treia zi cu mult soare aici in Birmingham, iar asta nu ma face decat sa simt ca renasc din propria cenusa. Ma uit pe geam si imi dau seama ca in situatiile acestea absolut nimic nu mai conteaza. E o stare in care sunt blocata si nimic din ce ar trebui sa fac nu este o competitie suficient de puternica incat sa ma scoata de aici. Daca as fi avut si o plaja prin imprejurimi, o anume pereche de ochelari si lipsa examenelor care urmeaza, as fi intrat intr-o stare inumana. L-as fi luat pe Saint-Exupery din biblioteca si as fi fugit. Dar vezi, nemultumirea asta nu imi place la mine. Am soare si parca tot as mai vrea ceva...
Am inchis paranteza.
Am inceput sa dezvolt o serie de pasiuni pe care cred ca ar fi dragut sa le impart cu voi in starea asta buna. Pe o vreme asa frumoasa nu pot decat sa fiu fericita alaturi de ego-ul meu care se pare ca incepe sa se impace cu ce il tine cuminte in manta, cu ce ii aduce liniste si profunzime. Pentru ca asta este ce tot cauta el agitat in mine de ceva timp. Si fara sa imi dau seama, am realizat ca imi place sa fac lucruri care pana acum nici nu faceau parte din campul meu perceptiv. Erau niste elemente iin peisaj, pe care nu le-am cautat niciodata intrucat nu m-au intersat. Si sunt putine situatiile in care sa constientizezi ca ce gasesti fara sa cauti este de fapt ceea ce ai nevoie. Aproape inexistente. Dar suntem umani si ne place sa credem in 'imposibil', iar asta da peste cap tot jocul, din pacate.

Asa ca:
1. Am inceput sa ma simt (foarte) atrasa de a face toate lucrurile in ultimul moment in care le mai pot face aka 'ultima suta de metri'. Si pana acum faceam asta, dar diferenta este ca nu o faceam atat de accentuat (doar asa din cand in cand) si nu imi dadea o stare atat de buna. Este foarte interesant sa analizezi pana unde poti sa mergi, cat de mult te poti forta, cat rezisti... Cand lucrurile ies foarte bine, singurul lucru pe care il simt este ca am construit o opera de arta. Nu conteaza ca este un eseu, o carte pe care am citit-o, o tema, un proiect, ca imi fac prietenii fericiti...Orice! Cu fiecare moment in care dau totul din mine, simt ca sunt un arhitect de succes. Nu o fac des, dar sunt in proces sa o transform in filosofie de viata.
Cand am vrut sa dau la liceul miliar cred ca asta a fost motivul din spate. Dar nu am avut sustinere din partea nimanui din familie. Tata: 'Sa ma suni peste doua saptamani plangand ca nu poti face fata?!'. Nu a avut incredere in mine...Si nu m-a lasat sa ma transform atunci. Poate as fi plans. Poate l-as fi sunat, dar sunt sigura ca nu as fi renuntat. Poate o sa am candva oportunitatea sa ies un an din toata nebunia asta sociala si sa fac asta. Dar deja sunt intr-un cerc vicios si mi-e teama ca as putea pierde oportunitati daca m-as defocaliza. Oricum, ati inteles ideea.

2. A doua chestie nu mai e legata de mine. Sau bine, poate este intr-un fel. Este legata de oamenii de pe strada. Din senin (s-e-n-i-n) sunt foarte atenta la mimica si gestica fetelor lor, in special daca zambesc. Si chiar astazi, dupa ce am trecut pe langa o persoana cu trasaturi foarte interesante, am auzit in capul meu o voce: 'Ahh, daca ar avea fata mai luminoasa. Este prea incruntata.'. Sunt sigura ca nu am spus eu asta. Dar am fost de acord. Apoi mi se intampla exact contrariul cand vad oameni care (imi) zambesc, cu fete luminoase, cu 'linii' deschise. Este o chestie asa de puternica, nici nu avem habar cat de puternica. Schimba minti si transforma simturi toata atitudinea asta faciala. Si cred ca este asa pentru ca ea de fapt reflecta ce este in interior.
Apropo de asta, incercand la un moment dat sa antrenez contactul vizual pe care il am cu cei din jur, mi-am dat seama ca nu pot sa-i privesc in ochi pe oamenii pe care nu ii plac si pe cei care sunt incruntati. Subconstinetul meu nu vrea sa intre in lumea lor plina de griji si temeri. Si fara sa ma chinui in niciun fel, sunt complet de acord sa nu privesc direct in ochii lor, cu riscul de a fi nepoliticoasa uneori.

3. Si asa ajungem la a treia 'pasiune' cu care ma confrunt recent. Si ea vine tot natural, fara sa o gandesc in niciun fel. Simplu pus, daca fac ceva care nu ma atrage sau daca sunt intr-un loc in care nu ma simt confortabil, ma ridic...si plec. Si bineinteles ca nu o sa mai fiu acolo prea curand. Evident ca are si asta riscurile ei pentru ca 'ridicandu-te si plecand' nu inseamna ca iti joci jocul social intr-un mod prea inteligent, ci inseamna ca esti tu cu tine. Dar din moment ce nu simti prezente in jurul tau, oricum esti doar tu cu tine. Deci, sfatul meu este 'sa te ridici si sa pleci'. Dimpotriva, castigi niste timp doar pentru tine. Cineva imi spunea ca asta este cea mai sustenabila investitie pe care putem sa o facem in viata nostra. Timpul ala in care iti suna telefonul si nu raspunzi pentru ca asculti o melodie care iti place prea mult, cand nu te ridici din pat, desi te-ai trezit de 3 ore, cand bei un pahar de vin si citesti ceva interesant, cand te uiti la un film vechi... Nu stiu, cand faci ceva care iti incarca bateriile, fara sa te amesteci cu ce le plac celor din jurul tau. Cred ca ignorandu-ne si incercand sa preluam ce se adopta in jurul nostru este unul din motivele pentru care ne mai dam echilibrul peste cap din cand in cand. Dar exact ca in 'a free market economy', este o mana invizibila care le aranjeaza mereu pe toate. Da, exact, asta suntem cu totii in interiorul nsotru, 'free-market economies'... Sau cred ca cel putin asta ar trebui sa fim.
Termin aici ca sa ramaneti cu analogia asta care, din nou, nu stiu de unde a venit.

#3

Ii spuneam lui George Stan aseara, dupa ce si-a pus la bataie skills-urile in photo editing pe fotografia asta veche de aproape 2 ani (Imagine: Iulian Dumitrascu), ca atunci cand ma uit la ea imi da o senzatie de Apocalipsa frumoasa ...pe care de-abia o astepti sa vina.
Abia peste vreo 2 ore am inteles si eu ce vroiam sa spun...

Mending

You act like you don't need me,

'cause you're scared of being needy.

You want to have your cake and eat it too,
I call that being greedy.
And they say that love costs,
consider this a freebie.
No one said this would be easy. 
Either love me or just leave me.
Admit it, we too old for pretended.
Ain't like our bond is broken,
It just needed some mending.
And when you need a hand,
you know I'll be there to lend it.
What's the point in having time,
if I ain't there to help you spend it. 
Yeah.

#2

'Women who seek to be equal with men lack ambition.' T. L.