20 mar. 2012

Apropo de soare...

Dumnezeule, este a treia zi cu mult soare aici in Birmingham, iar asta nu ma face decat sa simt ca renasc din propria cenusa. Ma uit pe geam si imi dau seama ca in situatiile acestea absolut nimic nu mai conteaza. E o stare in care sunt blocata si nimic din ce ar trebui sa fac nu este o competitie suficient de puternica incat sa ma scoata de aici. Daca as fi avut si o plaja prin imprejurimi, o anume pereche de ochelari si lipsa examenelor care urmeaza, as fi intrat intr-o stare inumana. L-as fi luat pe Saint-Exupery din biblioteca si as fi fugit. Dar vezi, nemultumirea asta nu imi place la mine. Am soare si parca tot as mai vrea ceva...
Am inchis paranteza.
Am inceput sa dezvolt o serie de pasiuni pe care cred ca ar fi dragut sa le impart cu voi in starea asta buna. Pe o vreme asa frumoasa nu pot decat sa fiu fericita alaturi de ego-ul meu care se pare ca incepe sa se impace cu ce il tine cuminte in manta, cu ce ii aduce liniste si profunzime. Pentru ca asta este ce tot cauta el agitat in mine de ceva timp. Si fara sa imi dau seama, am realizat ca imi place sa fac lucruri care pana acum nici nu faceau parte din campul meu perceptiv. Erau niste elemente iin peisaj, pe care nu le-am cautat niciodata intrucat nu m-au intersat. Si sunt putine situatiile in care sa constientizezi ca ce gasesti fara sa cauti este de fapt ceea ce ai nevoie. Aproape inexistente. Dar suntem umani si ne place sa credem in 'imposibil', iar asta da peste cap tot jocul, din pacate.

Asa ca:
1. Am inceput sa ma simt (foarte) atrasa de a face toate lucrurile in ultimul moment in care le mai pot face aka 'ultima suta de metri'. Si pana acum faceam asta, dar diferenta este ca nu o faceam atat de accentuat (doar asa din cand in cand) si nu imi dadea o stare atat de buna. Este foarte interesant sa analizezi pana unde poti sa mergi, cat de mult te poti forta, cat rezisti... Cand lucrurile ies foarte bine, singurul lucru pe care il simt este ca am construit o opera de arta. Nu conteaza ca este un eseu, o carte pe care am citit-o, o tema, un proiect, ca imi fac prietenii fericiti...Orice! Cu fiecare moment in care dau totul din mine, simt ca sunt un arhitect de succes. Nu o fac des, dar sunt in proces sa o transform in filosofie de viata.
Cand am vrut sa dau la liceul miliar cred ca asta a fost motivul din spate. Dar nu am avut sustinere din partea nimanui din familie. Tata: 'Sa ma suni peste doua saptamani plangand ca nu poti face fata?!'. Nu a avut incredere in mine...Si nu m-a lasat sa ma transform atunci. Poate as fi plans. Poate l-as fi sunat, dar sunt sigura ca nu as fi renuntat. Poate o sa am candva oportunitatea sa ies un an din toata nebunia asta sociala si sa fac asta. Dar deja sunt intr-un cerc vicios si mi-e teama ca as putea pierde oportunitati daca m-as defocaliza. Oricum, ati inteles ideea.

2. A doua chestie nu mai e legata de mine. Sau bine, poate este intr-un fel. Este legata de oamenii de pe strada. Din senin (s-e-n-i-n) sunt foarte atenta la mimica si gestica fetelor lor, in special daca zambesc. Si chiar astazi, dupa ce am trecut pe langa o persoana cu trasaturi foarte interesante, am auzit in capul meu o voce: 'Ahh, daca ar avea fata mai luminoasa. Este prea incruntata.'. Sunt sigura ca nu am spus eu asta. Dar am fost de acord. Apoi mi se intampla exact contrariul cand vad oameni care (imi) zambesc, cu fete luminoase, cu 'linii' deschise. Este o chestie asa de puternica, nici nu avem habar cat de puternica. Schimba minti si transforma simturi toata atitudinea asta faciala. Si cred ca este asa pentru ca ea de fapt reflecta ce este in interior.
Apropo de asta, incercand la un moment dat sa antrenez contactul vizual pe care il am cu cei din jur, mi-am dat seama ca nu pot sa-i privesc in ochi pe oamenii pe care nu ii plac si pe cei care sunt incruntati. Subconstinetul meu nu vrea sa intre in lumea lor plina de griji si temeri. Si fara sa ma chinui in niciun fel, sunt complet de acord sa nu privesc direct in ochii lor, cu riscul de a fi nepoliticoasa uneori.

3. Si asa ajungem la a treia 'pasiune' cu care ma confrunt recent. Si ea vine tot natural, fara sa o gandesc in niciun fel. Simplu pus, daca fac ceva care nu ma atrage sau daca sunt intr-un loc in care nu ma simt confortabil, ma ridic...si plec. Si bineinteles ca nu o sa mai fiu acolo prea curand. Evident ca are si asta riscurile ei pentru ca 'ridicandu-te si plecand' nu inseamna ca iti joci jocul social intr-un mod prea inteligent, ci inseamna ca esti tu cu tine. Dar din moment ce nu simti prezente in jurul tau, oricum esti doar tu cu tine. Deci, sfatul meu este 'sa te ridici si sa pleci'. Dimpotriva, castigi niste timp doar pentru tine. Cineva imi spunea ca asta este cea mai sustenabila investitie pe care putem sa o facem in viata nostra. Timpul ala in care iti suna telefonul si nu raspunzi pentru ca asculti o melodie care iti place prea mult, cand nu te ridici din pat, desi te-ai trezit de 3 ore, cand bei un pahar de vin si citesti ceva interesant, cand te uiti la un film vechi... Nu stiu, cand faci ceva care iti incarca bateriile, fara sa te amesteci cu ce le plac celor din jurul tau. Cred ca ignorandu-ne si incercand sa preluam ce se adopta in jurul nostru este unul din motivele pentru care ne mai dam echilibrul peste cap din cand in cand. Dar exact ca in 'a free market economy', este o mana invizibila care le aranjeaza mereu pe toate. Da, exact, asta suntem cu totii in interiorul nsotru, 'free-market economies'... Sau cred ca cel putin asta ar trebui sa fim.
Termin aici ca sa ramaneti cu analogia asta care, din nou, nu stiu de unde a venit.

Un comentariu:

  1. Iti urez mult soare si o primavara cu senzatii in tot trupul, pana la suflet !

    RăspundețiȘtergere