De ce mă răscoleşti, Emile?

Câteva pasaje din 'Amurgul gândurilor'.

Mie mi-au gâdilat fiinţa astăzi. Dumnezeule, de câte ori îl citesc pe omul ăsta am senzaţia că descopăr lumea, că vreau să transform cărţile lui în biblia de la capul patului, că vreau să învăţ ce scrie acolo...să pot să murmur când merg pe stradă pasaje întregi. Ma înnebunşte starea asta în care simt că de fapt nimic din ce este acolo nu îi aparţine lui, ci mie. Că nimic nu este scris, ci rostit. Că nimic nu se leagă de el, ci de mine. Tot conţinutul a devenit între timp şi al meu. Îmi însuşesc toată nebunia din gândurile lui, de parcă aş fi trăit-o într-o altă viaţă întru totul. Şi îmi doresc să pot ajunge a vorbi despre existenţă în acelaşi stil fluid şi în această viaţă. Dar nu pot, probabil nu o să pot niciodată, pentru că Cioran o face absolut perfect şi de ajuns pentru noi toti.

Dacă ceea ce veţi citi mai sus vă va inspira măcar 1% din cât a făcut-o cu mine, înseamnă că începem să salvăm omenirea.

"Poţi spune uşor că universul n-are nici un rost. Nimeni nu se va supăra.-Dar afirmă acelaşi lucru despre un individ oarecare; el va protesta şi va lua chiar măsuri spre a te sancţiona. Aşa sîntem cu toţii: ne scoatem din cauză cînd e vorba de un principiu general şi nu ne e ruşine să ne izolăm într-o excepţie. Dacă universul n-are nici un rost, scăpat-am careva din blestemul acestei osînde?

Tot secretul vieţii se reduce la atît: ea n-are nici un rost; fiecare din noi găseşte însă unul."

"Singurătatea nu te-nvaţă că eşti singur, ci singurul."

"Dumnezeu are tot interesul să-şi vegheze adevărurile. Uneori, o simplă smucitură din umeri i le dărîmă pe toate, căci gîndurile i le-au surpat de mult. Dacă un vierme e capabil de nelinişte metafizică, şi el îi tulbură somnul. Gîndul la Dumnezeu este un obstacol sinuciderii, dar nu morţii. El nu îmblînzeşte deloc întunericul de care se va fi speriat Dumnezeu pe vremea cînd îşi căuta pulsul prin teroarea nimicului....

Se spune că Diogene s-ar fi ocupat cu falsificarea de bani. - Orice om care nu crede în adevărul absolut are drept să falsifice totul. Diogene, dacă se năştea după Cristos, ar fi fost un sfînt. - Admiraţia pentru cinici şi două mii de ani de creştinism la ce ne poate duce? Un Diogene duios…

Platon a numit pe Diogene un Socrate nebun. Greu mai poate fi salvat Socrate...

Dacă ar prinde glas agitaţia surdă din mine, fiecare gest ar fi o îngenunchere la un zid al plîngerii. Port un doliu din naştere - doliul acestei lumi."

"Tot ce nu-i uitare ne uzează substanţa; remuşcarea este la antipodul uitării. De aceea se ridică ea ameninţătoare ca un monstru străvechi ce te răpune din privire sau îţi umple clipele cu senzaţii de plumb topit în sînge.

Oamenii simpli simt remuşcări în urma unui act oarecare; ei ştiu de ce le au, fiindcă motivele le sînt sub ochi. În zadar le-am vorbi de „accese“, ei n-ar putea înţelege tăria unui chin inutil.

Remuşcarea metafizică este o tulburare fără cauză, o nelinişte etică pe marginea vieţii. N-ai nici o vină pe care s-o regreţi, şi totuşi simţi remuşcări.

Nu-ţi aduci aminte de nimic, dar te năpădeşte un infinit dureros al trecutului. N-ai făcut nici o faptă rea, dar te simţi responsabil de răul universului. Senzaţii de Satană în delir de scrupul. Principiul Răului în mrejele problemelor etice şi-n teroarea imediată a soluţiilor.

Cu cît eşti mai puţin indiferent în faţa răului, cu atît eşti mai aproape de remuşcarea esenţială. Aceasta-i uneori tulbure şi echivocă: atunci porţi povara absenţei Binelui."

"Păcatul este expresia religioasă a remuşcării, precum regretul expresia ei poetică. Primul este o limită superioară; ultimul, una inferioară. Te căieşti de ceva ce s-a întîmplat sub tine... Erai liber să dispui alt curs lucrurilor, dar atracţia răului sau a vulgarităţii a învins reflecţia etică. Ambiguitatea pleacă din amestecul de teologie şi vulgaritate din orice remuşcare.

În nimic nu simţi mai dureros ireversibilitatea timpului ca în ea. Ireparabilul nu-i decît interpretarea morală a acestei ireversibilităţi. Răul ne dezvăluie substanţa demonică a timpului; binele, potenţialul de veşnicie al devenirii. Răul este abandonare; binele, un calcul inspirat. Nimeni nu ştie diferenţia raţional unul de celălalt. Dar simţim cu toţii căldura dureroasă a răului şi răceala extatică a binelui. Dualismul lor transpune în lumea valorilor un altul mai adînc: nevinovăţie şi cunoaştere."

"Ceea ce deosebeşte remuşcarea de deznădejde, de ură sau de groază este o înduioşare, un patetic al incurabilului."

"Lumea nu-i decît un Nicăieri universal. De aceea, n-ai unde să te duci niciodată..."

"Toate momentele acelea cînd viaţa tace, ca să-ţi auzi singurătatea... În Paris, ca şi într-un cătun îndepărtat, timpul se retrage, se înghemuieşte întrun colţ al conştiinţei şi rămîi cu tine însuţi, cu umbrele şi luminile tale.

Sufletul s-a izolat şi în zvîrcoliri nedefinite se ridică la suprafaţa ta, ca un cadavru pescuit în adîncimi. Şi atunci îţi dai seama că mai există şi alt sens al pierderii sufletului decît cel biblic. Toate gîndurile par gemetele unei rîme călcate de îngeri."

"Nu poţi pricepe ce înseamnă „meditaţia“ dacă nu eşti obişnuit să asculţi tăcerea. Vocea ei este un îndemn la renunţare. Toate iniţierile religioase sînt cufundări în adîncimile ei. Din misterul lui Buddha am început să bănuiesc în clipa în care m-a apucat frica de tăcere. Muţenia cosmică îţi spune atîtea lucruri, că laşitatea te împinge în braţele acestei lumi.

Religia-i o revelaţie atenuată a tăcerii, o îndulcire a lecţiei de nihilism ce ne-o inspiră şoaptele ei, filtrate de teama şi prudenţa noastră... Astfel se aşază tăcerea la antipodul vieţii."

"De cîte ori îmi vine-n minte cuvîntul: rătăcire, de atîtea ori am revelaţia omului. Şi tot de atîtea ori, parcă au aţipit munţii pe fruntea mea..."

"Trebuie să ai spiritul unui sceptic grec şi o inimă de Iov ca să încerci sentimentele în ele însele: un păcat fără vină, o tristeţe fără motiv, o remuşcare fără cauză, o ură fără obiect... Sentimente pure - care îşi au echivalentul în a filozofa fără probleme. Nici viaţa şi nici gîndirea nu mai au - în felul acesta - vreo legătură cu timpul, iar existenţa se defineşte ca o suspendare. Tot ce se petrece în tine nu se mai poate raporta la nimic, fiindcă nu se îndreaptă nicăieri, ci se epuizează în finalitatea internă a actului. Devii cu atît mai esenţial, cu cît răpeşti „istoriei“ tale caracterul de temporalitate. Privirile spre cer n-au dată, iar viaţa în ea însăşi e mai puţin localizabilă decît neantul."

"Timiditatea este un dispreţ instinctiv al vieţii; cinismul, unul raţional.

Înduioşarea? Un amurg delicat al lucidităţii, o „degradare“ a spiritului la rangul inimii."

"Paradoxul nu-i o soluţie; căci nu rezolvă nimic. Poate fi folosit doar ca împodobire a ireparabilului. A voi să îndrepţi ceva cu el este cel mai mare paradox. Fără dezabuzarea raţiunii nu mi-l pot închipui. Lipsa ei de patos o obligă să tragă cu urechea la murmurul vieţii şi să-şi desfiinţeze autonomia în tălmăcirea acesteia. În paradox, raţiunea se anulează pe ea însăşi; şi-a deschis graniţele şi nu mai poate opri năvala erorilor palpitante, a erorilor care zvîcnesc."

"Dac-aş fi Moise, aş scoate cu toiagul regrete din stînci. Oricum - este şi acesta un mod de-a stinge setea muritorilor..."

"Un om lucid îşi măsoară „căldurile“ la fiece pas, spectator al pasiunii proprii, veşnic pe urmele lui, abandonîndu-se echivoc născocirilor tristeţii sale. În luciditate, cunoaşterea este un omagiu fiziologiei.

Cu cît ştim mai mult despre noi, cu atît îndeplinim cerinţele unei igiene, care consistă în realizarea transparenţei organice. De atîta puritate, vedem prin noi. Ajungi astfel să asişti la tine însuţi."

"Dacă se admite în univers un infinitezimal real, totul este real; - dacă nu există ceva, nu există nimic. A face concesii multiplicităţii şi a reduce totul la o ierarhie de aparenţe înseamnă a nu avea curajul negaţiei. Distanţa teoretică de viaţă şi slăbiciunea sentimentală pentru ea ne duc la soluţia şovăitoare a treptelor irealităţii, la un pro-contra firii."

"Deşerturile sînt parcurile lui Dumnezeu. Prin ele îşi plimbă oboseala de totdeauna şi prin ele se vaicără chinuitele noastre avînturi. Singurătatea e punctul nostru comun cu El, dar şi cu diavolul. Din vremuri de-nceput se-ntrec ei în a fi singuri - şi noi venit-am tîrziu, chiar prea tîrziu, la un concurs fatal.

Cînd se vor retrage din arenă, rămîne-vom singuri în Singurătate, şi pustiurile vor fi neîncăpătoare pentru un salt mortal."

"Orice fel de luciditate este conştiinţa unei pierderi."

"Felul nostru de a concepe lucrurile depinde de atîtea condiţii din afară, încît s-ar putea scrie geografia fiecărui gînd. Am începe cu nuanţa cerului şi am sfîrşi cu poziţia scaunului. Mahalaua cugetării îşi are şi ea rosturile ei."

Este lung postul ăsta...îmi cer scuze, nu mă pot opri!