#10

Aud citate mereu. Le citesc. Îmi plac. Încerc să îmi imaginez ce impuls le-a creat. Unde s-a produs geneza. Cu ce creion - pe ce bucată de hȃrtie, cu ce ruj - pe ce oglindă, ce cărbune - prin cine ştie ce pustietate…Cred că orice altă combinaţie este în aceeaşi măsură posibilă: cărbune – oglindă, ruj – pustietate şi aşa mai departe.

Le subliniez în cărţi. Le scriu pe post it-uri şi le lipsec relativ peste tot. Pe oglinda din baie. Pe uşă. Pe fereastră. Pe pereţi. Unde este loc liber. Sau creez loc liber. Mă inspiră. Din cȃnd în cȃnd le repet din dorinţa de a le memora. Îmi place să le transform în set up lines. Sau closing lines. Să creez praf. Sau să las în urmă ceva interesant.  

Oamenii sunt plictisţi de cuvinte simple. De banalităţi. Şi eu sunt. O să am o viaţă complicată pentru că mă plictisesc repede. Pȃnă şi de cel mai preţios amănunt. Sau nu. Nu chiar de orice dacă este în mişcare. Te plictiseşti mai greu într-o maşină care circulă decȃt într-una care stă, nu-i aşa?  Iar citatele au dinmica lor proprie. Indivizii se schimbă constant, ceea ce transformă un citat într-un proces.  Un process cognitiv. Pentru că tu eşti altul mereu, la fel şi interacţiunea dintre tine şi idei.  Este ca şi cum ai perfora o bucată de hȃrtie pȃna îţi vine să vomiţi. Întotdeauna este aceeaşi hȃrtie, doar  că forma sa iniţială nu mai este aceeaşi. Echilibrul chimic în natură.

Dar mereu le uit. Le uit pentru că îmi doresc prea tare să le ţin minte. La fel şi cu lucrurile pe care vreau să le uit: răman  în mine pentru că direcţionȃnd parte din atenţia mea, ma concentrez prea tare să le uit. Şi mereu ajung în punctul în care uit că vreau să uit. Se cheamă magie.

“Don’t speak unless you can improve the silence”. Am auzit asta acum cȃteva zile. Şi de atunci nu mai simt nevoia să vorbesc. Pentru cineva care vorbeşte non-stop, ca mine, este un impact puternic! Mă tot gȃndesc, în special dimineaţa, cȃnd trec pe lȃngă tipul ăsta care cȃntă la fluier. Îmi face pielea de gaină pentru că fac analogia îmblȃnzitorilor de cobre ai lui Paler. Nu mai cȃnta, te rog! Lasă liniştea să îmi intre în creieri dimineaţa! Şi fix atunci îl văd cu fluierul lui roşu şi cu o privire care îmi picura vitrilor în stomac. Aştept să iasă cobra, jur! Uneori întorc capul să nu-l vad. Şi cȃnd ştiu că mă apropii îmi dau muzica mai tare. Nu risc să aud nimic. Prefer liniştea zgomotoasă din căşti, decȃt zgomotul liniştitor care iese din fluierul lui. Cred că mă aşteaptă pe mine personal să-i dau nişte mărunt. Vrea să vadă cȃt rezist psihic pȃnă fac pact cu diavolul. Ştie că am citit Viaţa pe un peron şi se joacă cu mintea mea. O să-i dau luni! Poate pleacă de acolo, să nu-l mai văd!  

Aşa stau lucrurile cu liniştea şi cu citatul ăsta. Este cel mai frumos lucru pe care urechile mele l-au auzit vreodată. O să-i fac loc la baie. Să fie primul lucru pe care să-l vad. O să fie micul meu dejun. Să îmi aduc aminte în fiecare dimineaţă că cel mai nobil lucru este să asculti la zgomotul dinăuntru linişte. Ea spune cele mai frumoase poveşti. Dă voce secretelor pe care spaţiul nu le-ar înţelege niciodată.

Promite-mi că  o să fii lȃngă mine şi o să mă laşi să îţi ascult liniştea. Atunci lumea mea o să fie cel mai frumos lucru pe care l-am creat vreodată.
“Don’t speak unless you can improve the silence”.