Fiecare
dimineaţă din ultima perioadă mă ajută să mă trezesc constant mai lucidă, în ciuda faptului că universul
continuă să comploteze împotriva
mea într-o formă sau alta. Sunt semne nevinovate (oare?) asupra existenţei cărora încă am dubii. Nu ştiu dacă sunt valide pentru că sunt matematice sau pentru că eu le creez constant. Nu aveţi idee cȃt
de bună sunt la asta! Atȃt de bună încȃt pȃnă şi
matematica am transformat-o într-un produs ce îmi aparţine în exclusivitate. Într-o zi am să cer un premiu pentru toate imposibilităţile pe care le-am
creat de-a lungul istoriei.
E un ceva în lumina de dimineaţă pe care nu reuşesc
să îl neg mai
mult de zece secunde de la conştientizare,
după care scot capul din pătură şi
sunt recunoascătoare (nici eu nu stiu Cui) că ceva
atȃt de comun şi la îndemȃna tuturor reuşeşte să traseaze
cu o atingere magică călătoria
de la fereastră pȃnă la măduvă si înapoi.
Este momentul cȃnd Dumnezeii mei îşi schimbă tura. Unii ca mine o simt; alţii o
ignoră; alţii nici nu o conştientizează. Cred că asta
se cheamă 'tipologii umane'.
(...)Şi apoi ies din cearceafuri. Nu dintr-o pasiune exagerată pentru ceva anume, ci pentru că nu am de ales. Să contribui din pat la măreţia spectacoului
din faţa ochilor mei este imposibil. Aşa că mă trezesc să urc pe scenă. Este mai sănătos să trăiesc
sub prezenta iluziei decȃt sub absenţa dorinţei. Iar acum nu mai am niciun
dubiu că măreţia spectacolului se reduce la un drog care are efect
numai în absenţă. Însă,
atunci cȃnd credem că prezenţa lui
aduce satisfacţii superioare abseneţei lui, este probabil momentul cȃnd mulţi
dintre noi greşim. Începem să căutăm, să creăm
lumi paralele, situaţii, scenarii fertile pentru capcane ce ne pun faţă în
faţă cu un finit pe care-l pretindem infinit. Ce amuzanţi sunt oamenii cȃnd se
iau în serios, nu-i aşa? Atunci pică ei! Şi nici nu îşi dau seama cum mor
asfixiaţi cu masca lor de sticlă. Aparent,
litigiul continuă să persiste în umbră. Este o moarte clinică. O moarte în umbră. A soarelui sau a
omenirii. E greu să vorbesc despre
chestiuni universale. Revin la sine.
(...) Nu ştiu exact unde vreau
să ajung cu ideea aceasta. Nici nu ştiu
dacă există, s-a născut sau a murit
vreuna în rȃndurile de mai sus. Eu înţeleg oarecum ce vreau să spun. Dar acest
ceva pe care vreau eu să-l spun se schimbă în fiecare zi, cu fiecare efect pe care
universul îl are asupra mea. Trebuie să învăţ
să ţin pasul cu mine.
Sunt într-o permanentă pledoarie pentru cineva. Un personaj
care în timpul nopţii aruncă o găleată cu
apă rece şi tulbure peste faţa
mea...proces care, paradoxal, mă găseşte atȃt de lucidă în fiecare dimineată.
