12 iun. 2011

Era timpul florilor


cu vremea, ai capătat statutul de mare putere.
cu trecerea timpului, mi-ai împânzit bulevardele de ambasade, consulate şi reprezentanţe
iar azi, pe şoseaua dorinţelor mele
îţi trimiţi ochii albaştri ca două mercedesuri spălate proaspăt
cu parbrizele înfulecând frunzişul roz de castani.

4 iun. 2011

Acasă-acasă


Mă tot mint de ieri de pe la prânz că o să încep să citesc Memoriile unei gheișe, dar lenea din mine face destul de complicată până și treaba cu inspirația-expirația. În orice caz, astăzi nici nu mă gândesc să nu rezolv măcar câteva capitole. Mi-a fost atât de recomandată și răs-recomandată cartea aceasta, încât simt că aș aduce un injuriu omenirii, necitind-o. Tot ieri mi-am cumpărat și Great tales from English History, pe care am răsfoit-o puțin înainte de culcare. Pare foarte bună. A doua pe listă!

16 mai 2011

De ce mă răscoleşti, Emile?


Câteva pasaje din 'Amurgul gândurilor'.
Mie mi-au gâdilat fiinţa astăzi. Dumnezeule, de câte ori îl citesc pe omul ăsta am senzaţia că descopăr lumea, că vreau să transform cărţile lui în biblia de la capul patului, că vreau să învăţ ce scrie acolo...să pot să murmur când merg pe stradă pasaje întregi. Ma înnebunşte starea asta în care simt că de fapt nimic din ce este acolo nu îi aparţine lui, ci mie. Că nimic nu este scris, ci rostit. Că nimic nu se leagă de el, ci de mine. Tot conţinutul a devenit între timp şi al meu. Îmi însuşesc toată nebunia din gândurile lui, de parcă aş fi trăit-o într-o altă viaţă întru totul. Şi îmi doresc să pot ajunge a vorbi despre existenţă în acelaşi stil fluid şi în această viaţă. Dar nu pot, probabil nu o să pot niciodată, pentru că Cioran o face absolut perfect şi de ajuns pentru noi toti.
Dacă ceea ce veţi citi mai sus vă va inspira măcar 1% din cât a făcut-o cu mine, înseamnă că începem să salvăm omenirea.

"Poţi spune uşor că universul n-are nici un rost. Nimeni nu se va supăra.-Dar afirmă acelaşi lucru despre un individ oarecare; el va protesta şi va lua chiar măsuri spre a te sancţiona. Aşa sîntem cu toţii: ne scoatem din cauză cînd e vorba de un principiu general şi nu ne e ruşine să ne izolăm într-o excepţie. Dacă universul n-are nici un rost, scăpat-am careva din blestemul acestei osînde?
Tot secretul vieţii se reduce la atît: ea n-are nici un rost; fiecare din noi găseşte însă unul."

6 apr. 2011

O mare de soare

Astazi este soare. Atat de mult soare, incat nu stiu cum sa reactionez.
Si stii, dupa 7 luni in care umbrela mi-a fost nelipsita din geanta, mereu infofolita si grabita intre destinatii, abia acum realizez ca de fapt cateva fire firave de soare ma fac asa fericita...
Este unul din lucrurile acelea "simple" de care am uitat sa ne bucuram. Eu insa as spune ca nu este deloc simplu. Si stii de ce? Pentru ca daca ar fi asa "simplu" nu ar trebui sa ma miste asa de tare...

Iubesc viata primavara! Iubesc zambetul pe care nu pot sa-l potolesc si urasc ochelarii de soare pentru ca poate daca ei nu ar fi fost, CINEVA-UL de sus s-ar fi indurat de noi si ne-ar fi permis sa-i privim goliciunea pana in maduva!

Si masinuta de inghetata, pe care am vazut-o pentru prima data aici, este parca piesa perfecta din puzzle. Soare, inghetata si multa energie pozitiva!

Si fara niciun dubiu, astazi sunt un acumulator descarcat care si-a revenit ...

9 dec. 2010

Inghetata cu fistic

Cand eram mica imi spuneam cu tot entuziasmul din lume, ca atunci cand voi creste, ma voi face vanzatoare la un magazin de inghetata pentru ca doar asa as putea sa mananc inghetat cu fistic non-stop.

Nu stiu de ce, intre timp, m-am reorientat putin.
Ce deziluzie!!!

5 sept. 2010

Château d'If


-->
-->Ieri am iesit in larg. De mult imi doream asta... Desi ideea a fost sa ajungem la Chateau d'If, cu totii am apreciat in aceeasi masura si calatoria pe Arhipelargul Frioul, care a fost, cel putin pentru mine, un moment special.
Nu ma asteptam sa descopar o lume atat de dinamica departe de tarm. Era agitatie si asta m-a fermecat. Yachturi, barci, vapoare, vaporase, toate creau o lume omogena, departe de asfaltul incins al orasului, la care am renuntat cateva ore.
M-am simtit ciudat, parca a fost un moment de regasire, in care incercam sa ma redescopar, sa simt cine sunt si ce vreau, cum as vrea sa fiu, ce ar trebui sa schimb la mine, intr-un cuvant, unde ma aflu acum si unde as vrea sa fiu. Parca ma uitam la un film despre mine ce se proiecta in atmosfera. Fiecare element isi avea rostul si semnificatia minutios stabilite.

Am ajuns la Chateau d’If, celebra fortareata a lui Alexandru Dumas, unde, pe urmele lui Edmond Dantès, parca retraiam povestea “Contelui de Monte Christo”. Nu am avut ghid, motiv pentru care a trebuit sa ma rezum la un pliant care, insa, mi-a deschis apetitul spre mai mult. Am aflat ulterior ca celebra inchisoarea a adapostit nume importante din istoria Frantei si nunumai: Jean-Baptiste Chataud (condamnat pentru ca a adus ciuma in Marsilia), politicianul Michel Mathieu Lecointe-Puyraveau, Gaston Crémieux (unul dintre liderii Revolutiei din Paris), Chevalier de Lorraine , protestantii Jean Serres si Élie Neau si lista ramane deschisa…De precizat este ca Marchizul de Sade nu a fost inchis in Chateau d’If, asa cum se aude prin popor. De precizat, curentii puternici de aer faceau absolut imposibila evadarea, motiv pentru care, cu exceptia fictivului Dantes, nimeni nu a reusit vreodata sa scape.
Am plecat cu ultimul vapor spre Marsilia la 18:35. Cred ca a durat mai mult. Marea era un pic agitata.

Mi-a placut!

29 aug. 2010

Jurnal de dimineaţă

 Imi place să descopăr lucruri. Am făcut un scop din asta şi în fiecare dimineaţă îi dau practic refresh. Dar este mai greu decât pare, mai ales atunci când ajunge în stadiul de nebunie.
Mă plictisesc uşor de lucrurile din jurul meu şi indiferent cât m-aş chinui să le dau alte sensuri, ele rămân aceleaşi. De 2 săptămâni locuiesc într-un apartament în centrul Marsiliei. Arată ciudat. Cu îngăduinţă aş putea spune că este sinistru, uneori rece, ascuţit, mai ales atunci când nistralul mişcă obloanele ferestrelor gigantice în timpul nopţii. Alteori este cald şi romantic. Şemineul din camera mea, dulapurile cu mânere aurii sau lustra din răchită pot fi o dovadă în acest sens. E parcă rupt dintr-un film franţuzesc.
Ador să-mi beau dimineaţa cafeaua în prosop, pe balconul imens, uitându-mă în zarea ce se înalţă peste portul îndepărtat, fie doar să-mi plec capul pentru a vedea statueta aurie, care cred că o întruchipează pe Fecioara Maria şi Iisus. Cafeaua are cu siguranţă un alt gust. Chiar şi eu aş putea avea un alt gust. Uneori mă gândesc departe, la ai mei, la prieteni, la liceul pe care nu o să-l mai încep în toamnă, la faptul că aş putea deveni dependendă de lucrurile pe care le fac aici. Şi-atunci îmi impun să mă plictisesc. Nu vreau să mă simt legată de nimic pentru că asta doare cel mai tare.Off, mă simt într-o altă lume, care deşi mă fascinează, nu este cea cu care să mă identific. Ador apa transparentă şi rece a Mediteranei cu care îmi dau randevu aproape în fiecare zi, ador apusul care rămâne nebunatic indiferent că îl prind pe stradă, în autobuz, pe plaja sau pe balcon, ador mirosul de peşte stricat de lângă Vieux Port, îmi plac poveştile despre cât de periculoasă este Marsilia noaptea, chiar şi vecinul agresiv care urlă la noi când facem gălăgie, spunând ceva de genul: „Qu'est-ce que c'est ici, bordel?” sau „Close the fucking dor” sau „The next time I”ll call the police”, devine simpatic. Acum, trăite de aici, lucrurile sunt captivante; este filmul din care nu poţi să ieşi decât la final pentru că actorul principal este cel care încheie întotdeauna povestea. Şi atunci când o încheie, se ştie că o va face pentru totdeauna. Deşi te poţi întoarce, nu mai eşti acolo, în miezul lucrurilor; te poţi doar uita la film. Nu putem trăi senzaţii în afara stimulilor. Şi-atunci mă întreb, să-mi impun să mă plictisesc de locurile astea minunate numi pentru a nu mă ataşa de ele sau pur şi simplu să le trăiesc până la epuizare pentru că doar aşa le pot simţi cu adevărat gustul apetisant?
De fapt, asta este viaţa mea. Azi sunt aici, închisă într-o lume pe care mâine o voi părăsi pentru o alta. Sângerez la fiecare schimbare, însă este un obicei pe care este mult prea târziu să-l schimb...

Buna dimineaţa, Marsilia!

25 iul. 2010

Orasul cu salcami

Manifestandu-mi intr-o conversatie cu o prietena dezamagirea fata de o carte citita acum ceva vreme, aceasta mi-a spus: "Eu fac parte din categoria celor care invata cate ceva din fiecare carte". Dupa ce am terminat "Orasul cu salcami" mi-am adus aminte replica. De ce? Fiindca in acest roman Mihail Sebastian are un stil care atrage, te tine captiv in lumea sa, insa dupa ce tragi "linia" descoperi ca ai lecturat o simpla poveste de viata, cu bunele si rele sale, fara sa scoata in evidenta un "ceva" care sa sclipeasca. Un roman de viata si atat.
Protagonista romanului este Adriana Dunea, urmarita incepand cu perioada primei adolescente, pana la neasteptata casatorie din final. Actiunea, asa cum spuneam, evolueaza in jurul existentei Adrianei, urmarindu-i intamplarile habituale, conturand, nu in detaliu, viata unei adolescente de la inceputul secolului XX.

Romanul debuteaza cu un eveniment nu neeaparat important, cat plin de simbol pentru orice fata si anume, prezenta menstruatiei (i-au "inflorit salcamii"). Traita initial ca o drama, aceasta observa cum schimbarile se tin lant; se face mare, iar orizontul se largeste considerabil. Apare prima iubire, a doua, framantarile aferente acestor stari, care narate din perspectiva masculina, devin interesante de observat.
Titlul este intuitiv, acest "oras cu salcami", simbolizand de fapt universul relativ limitat si inchis in care fata isi traieste tineretea; se naste in D..., pentru scurte perioade se muta in Bucuresti pentru a facilita bunul mers al lucrurilor in relatia sa cu Gelu, urmand ca in finalul romanului sa se intoarca catre locurile natale.
Tot in final, mi-a captat atentia si o descriere metaforica: "Intr-adevar, privind-o pe Adriana cum desfacea o portocala, el avea senzatia unui fel de siluire figurata. Ea taia coaja groasa in cateva felii, pe care le desfacea ca pe niste petale, despartind usor firele albe ale coajei pe carnea fructului, care ramanea in mijloc fraged, rotund.
- Esti sigura, Adriana, ca tie iti plac portocalele ca fruct si nu ca simbol?
"

Asistam, deci, la o felie din viata Adrianei Dunea, a familiei, prietenilor si cunoscutilor acesteia, pe care fara indoiala, daca nu aveti altceva mai bun de facut, va invit sa o gustati.

Citat: "Afla atunci ca este mai usor sa te desparti de viata, intr-un moment tragic, cand o vezi in mare, putin abstract, putin nereala, de cat sa te desparti de o mie de lucruri, care fiecare in parte nu inseamna nimic, dar toate la un loc fac o existenta."

16 iul. 2010

Scrisoare de dragoste

Acum câțiva ani făceam din "Elevul Dima dintr-a șaptea" de Mihail Drumeș cartea mea preferată. Nu știu de ce. Probabil a reușit să atingă anumite părți mai sensibile ale mele. Frământările personajelor, dezbrăcate de caracteristicile fizice și rezumate la complexitatea interioară corespundeau cu o mare putere de convingere, realității mele de atunci.
Recent, ca urmare a recomandărilor, am citit "Scrisoare de dragoste" de același autor, roman care urmarește aproximativ același fir, are aceeași dinamică.
Dragostea, în general este un subiect care atinge, însa nu știu de ce, romanul din urmă nu mi-a mai lăsat același gust dulce-amărui ca cel dintâi. Povestea în sine pare reală, deși se îndepărtează cu mult de ceea ce contemporanul numește "real"; asta este cert.

Pe scurt, acțiunea se construiește în jurul cuplului Anda Brădeanu, orfana inteligentă, de 'o frumuețe angelică'  și Dinu Gherghel, băiat sărac, însă cu un potențial intelectual deosebit, cuplu condus sitematic de soarta care parcă le-a prezis să fie împreună. Aspirațiile ambițioase, imposibil de realizat în lumea hienelor din clasa socială de jos, îl face pe bărbat să renunțe la dragostea adevărată în detrimentul uneia formale, de necesitate, conjuncturale, acesta divorțând și recăsătorindu-se cu Cora Apelevianu (Jebs), aflată în vârful piramidei sociale. Aceasta reprezintă unealta pe care Dinu Gherghel o folosește pentru a-și atinge scopurile mărețe ale vieții sale, concentrate în jurul dorinței de îmbogățire. Astfel, cuplul adamic este distrus, iar cei doi parteneri încep a-și trăi separat dramele distanțării, fiecare în realitatea nouă pe care începe să o construiască.
Constatându-și nefericirea și fiind pătruns de remușcări puternice, Dinu Gherghel își dă seama că timpul pierdut departe de Anda nu va mai putea fi cucerit vreodata. Faima, banii, bogățiile, lumea mondenă l-au urcat pe piedestalul dorit, însă, numai ajuns acolo, acesta simte că toate acestea ii sunt extrem de străine in lipsa celei care ii alină sufletul și îi oferă acea latură a fericirii care le compensează pe toate celelate: dragostea. Jerbs devine o pacoste, o femeie cu mult inferioară celei pe care el o iubește. Aflând de toate acestea, Jerbs decide divorțul, acceptat și de partener. Nu se concretizează acest fapt fiindcă cei doi se sinucid în finalul romanului. Anda, pătrunsă de acest gest își va continua existența alături de noua sa familie, însă permanent va fi frământat de el, singurul bărbat pe care l-a iubit cu adevărat.

Ceea ce m-a atras in mod deosebit este felul în care modificările conștiinței personajelor sunt surprinse, maniera în care frământările, tulburările inițiale se transformă de-a lungul desfășurării acțiunii. Personajele se schimbă ca urmare a numeroaselor experiențe prin care trec. Asistăm la o maturizare a Andei, poate chiar și a lui Dinu, realizată cu elemnte suficient de vizibile, sesizabile.
Revenind la conștiință, din punctul meu de vedere (repet), acesta este elementul forte al romanului. Reușește cu ușurință să explice de ce personajele recurg la anumite gesturi, decizii. Este o secvență reprezentativă pentru profunzimea și adâncimea la care se realizează autoanaliza conștiinței:
"Mă încui în odaia mea și scot revolverul din buzunar. Îl mângâi cu degetele, îl sorb din ochi, îi pipăi încheieturile șlefuite, mânerul încrustat în sidef. Jucăria asta mică și drăguță are parcă ceva din farmecul stăpânei sale. Ce minune poate să facă. Încetul cu încetul, țeava ei micuță se prelungește pierzându-șe în infinit. Aș zice că s-a prefăcut într-o subțire punte de trecere în altă lume, unde va trebui să alunec fără întârziere...Nu-i o voluptate și asta?"
Personajul puternic și hotărât de la început ajunge să devină un clav al destinului care l-a ghidat greșit spre căi ce nu i-au adus fericirea. Un joc de-a viața și de-a moartea. Cu toate că își adoră arma ce îl va scoate de pe scena blestematei lui vieți, Dinu caută subtil motive pentru a renunța la idee, își caută un bob de nevinovăție în toată pleava existenței sale. Este vinovat, mult prea vinovat și nu doar față de el, dar și față de alții, iar acest lucru îl știe și el prea bine.

Trecând peste toate aceste aspecte, romanul lui Drumeș are o puternică latură moralizatoare. Te învață să apreciezi ce este profund, real, valoros în viața ta, chiar dacă acestea nu îți permit un trai îndestulat. El crede în valoarea individului, văyută numai din perspectiva a ceea ce îl definește sufletește și ambiția acestuia de a se defini numai prin iubire adevărată.

Citate interesante:

"Fiecare avem din boaba timpului, de unde descinde viața, o parte de plăcere pe care priceperea noastră știe s-o valorifice cât mai bine".

"Există câteodată în viața unui om o nevoie imperioasă de a fi sincer până la cruzime..."

"...sărutarea e tipul voluptății desăvârșite, fiindcă renaște din ea însăși și, astfel, o sărutare cere pe alta, necontenit, fără saț."

10 iul. 2010

Despre bac şi alte lucruri

Tot zic că scriu şi văd că nu prea îmi mai iese. Ce-i drept, mi-a cam ieşit din uz "responsabilitatea" de pe blog.
Trecând peste introducerea care sper să îmi scuze stângăcia unui nou început,viaţa mea s-a schimbat, motiv pentru care mă simt obligată, cel puţin moral, să o raportez aici, la locul de suferinţă.

Cum bine ştiţi, de un an de zile mă tot pregătesc pentru bac. Teoretic. Practic, totul a început cu luna mai, când mai râzând, mai plângând, m-am gândit să pun piciorul în prag şi să mă sacrific şi eu, cel puţin câteva amărâte de luni. Am luat-o tiptil cu psihologia, de care sinceră să fiu imi era cel mai teamă, am continuat cu literatura, pe care am urât-o din toţi rărunchii şi am lăsat pe ultima sută de metri istoria, vechea şi nobila mea pasiune.
N-a fost usor. Psihologia duce la încărunţire. Pot să vă asigur de asta, mai ales atunci când pleci de la premisa unui 10. Însă, cu cât mă pregăteam mai tare, cu atât înţelegeam că 10le aşteptat este din ce în ce mai departe. Trebuie să recunsoc însă, că norocul meu a fost o profesoară (în toată accepţiunea termenului), care m-a învăţat să am întotdeauna aşteptări proporţionale cu munca depusă.
A urmat literatura, pe care a trebuit să o înghit cu multă lămâie. Este groaznic să înveţi lucruri impuse, să fii nevoit să mesteci cu gura altcuiva informaţii pe care singur le-ai cules din lectură. Nu are rost să ne întoarcem la teoriile despre sistemul de învăţământ românesc; fiecare şi-a văzut interesul lui, a tras cât mai tare şi gata. Surpriza serii: basmul la partea a III-a. Pentru cunoscători asta este o glumă proastă, însă am promis să mă abţin.
Şi istoria mi-a oferit anul acesta experienţa unui profesor pe care l-am avut ca model. Cred că am mai vorbit aici, pe blog la un moment dat despre Marian Curculescu. Merită plecăciuni. A facut minuni...Anul ăsta am înţeles că istoria este o parte integrantă a propriei mele fiinţe, că existenţa în sine are un început şi un sfârşit, iar cu cât ajungem să cunoaştem mai profund începutul, cu atât suntem mai capabili să anticipăm viitorul.
Încetul cu încetul, îmi strângeam lucrurile din cameră şi le mutam la ţară. Am supravieţuit acolo aproximativ 2 săptămâni, pe parcursul cărora îmi juram că nu voi mai lăsa niciodată pregătirea pentru un examen pe ultima sută de metri. Şi aşa voi face! Chiar m-am stresat şi trebuie să recunosc asta.
Cam asta a fost pregătirea mea pentru bac. A durat puţin, însă în esenţă a fost o veşnicie. A urmat dimineaţa aia de luni (28 iunie) în care m-am trezit bulversată, m-am uitat la Shh şi ne-am spus din priviri "Acum i-acum!". Îmi tremurau gleznele şi mâinile pe paharul de cafea. Am intrat în sală. Deja transpiram şi imploram în gând să vină subiectele mai repede. Aşteptarea mă termină psihic. Au venit. Am văzut "basmul". Mi-am zis în gând ceva de genul "Ce rahat!" (basmul si tradiţionalismul le-am scos din start din pregătirea mea). Evident că m-am calmat şi am început să scriu pe ciornă amintiri legate de Prâslea pe care le-am adaptat pe Harap-Alb. Am ieşit. A urmat o zi şi jumătate de pregatire intensă la istorie. Toată camera era plină de post-it-uri cu domnitori, ani, tratate, Constituţii şi tot aşa. Au fost rezonabile subiectele. Am apreciat că nu trebuia doar să reproduci ce ai tocit, ci să şi gândeşti într-o măsură sau alta, să faci corelaţii între evenimente sau sa pleci de la cauză şi să ajungi la efect. Psihologia a fost cea mai lejeră, sa zicem. M-am bazat pe faptul că învăţasem toată teoria, însă se pare că nu a fost suficient. Eram deja extenuată. Mi se închideau ochii. Am scăpat.
Au urmat cele 2 zile jumătate de aşteptare, timp în care nu m-am îmbătat atât de tare pe cât m-aş fi aşteptat. Sinceră să fiu nici nu mai ştiu ce am facut...am umblat aiurea prin locuri băştinaşe...
A venit ziua de duminică, moment în care, pe lângă faptul că am sărbătorit Ziua Americii, am reuşit să mă bucur şi de rezultatele mele de la bac, care au depăşit aşteptările...Nici duminică nu m-am îmbătat, însă promit s-o fac la un moment dat ca la carte. Felicitări, nebunie, plânsete, planuri concretizate pe o bază certă...aşa s-au dus zilele următoare.
Dupa agitaţia aceasta, am decis să ne reîntoarcem la Arad. Relaxare totală. Cu ocazia asta mi-am îndeplinit o alta pasiune mai veche, aceea de a merge cu trenul noaptea. Am ajuns. N-am stat decat 2 zile, timp în care am reuşit, cel puţin de data asta să vizitez Aradul mai turistic decât in dăţile precedente, am învăţat să joc Poker încât să nu-mi fie deloc ruşine cu mine, am cunoscut nişte oameni cu adevarat funky, cu care am petrecut 2 zile în care m-am deconectat total. Ne-am întors.
Acum facem planuri din nou. Pe 15 (august) vrem să plecăm în Marsilia. Avem nevoie de o vacanţă care să ne reprezinte spiritul hoinaresc. Deja mă văd pescuind în marea Mediterană, plimbându-mă pe Coasta de Azur...Off, sunt atât de dependentă de schimbări în viaţa mea, încât am început să fac o obsesie din asta.

Facultatea. Da. Rămânem la vechile planuri. România mă lasă rece. M-a dezamăgit. Ea şi oamenii ei. Despre asta voi vorbi cu altă ocazie, probabil atunci când va trebui să împachetez alte bagaje şi nu cele pentru vacanţă...

Keep it on,
Den