Trebuie sa recunosc ca sunt unele lucruri care ma misca pana la lacrimi. [Adica plang]
Acelasi lucru s-a intamplat si cu scrisoarea de adio pe care am sa o pun mai jos. Este scrisa de un soldat britanic in varsta de 19 ani, trimis in razboiul din Afghanistan.
Nu cred ca are niciun rost sa fac comentarii paralele. Lucrurile, sentimentele, trairile, cred ca vin singure.
As vrea doar sa va provoc la un exercitiu. Incercati sa va identificati o secunda cu Cyrus. Ati putea oare sa va luati adio de la cei dragi? Cum ati face-o? Ce le-ati scrie?
'Hello its me, this is gonna be hard for you to read but I write this knowing every time you thinks shits got to much for you to handle (so don't cry on it MUM!!) you can read this and hopefully it will help you all get through.
For a start SHIT I got hit!! Now Iv got that out the way I can say the things Iv hopefully made clear, or if I havent this should clear it all up for me.
Ca sa fac lucrurile clare de la inceput: am la dispozitie 50 de minute sa scriu despre ce se mai intampla cu viata mea, in ideea ca ‘linistea’ recenta de pe blogul meu v-a facut sa-mi pierdeti urma cu totul.So, let’s make a start! Facultatea a inceput de 3 saptamani. Si eu cu ea. Dar o sa ma intorc mai tarziu la asta. Sa incep de unde am ramas si cred ca sunt datoare cu ceva relatari despre vara asta. Daca m-ati citit pana acum, ati vazut ca ultimul articol era despre o scoala de vara la care am participat. Si cum nu o sa mai scriu despre asta pentru ca am facut-o deja, ce-ar fi sa povestesc asa in mare cum am petrecut ?!
Am avut o vara geniala. Si poate o sa va intrebati de ce. Raspuns: nimic. Si de-asta a fost geniala.
În timp ce îngrăşam porcul astăzi de dimineaţă cu ceva cost behaviour şi profit planning pentru examenul pe care îl aveam într-o oră, am văzut luminiţa de la capătul tunelului. Pentru că, fie vorba între noi, atunci când vorbim despre accounting, credeţi-mă că totul se măsoară în tunele întunecoase, lungi şi doar în cazurile prea fericite şi puţin probabile putem spera la ceva ieşiri, eventual de urgenţă.
Şi în timpul ăsta, mi-a venit mie o idee trăznet şi anume să aplic pentru un summer internship la propriul blog. Şi m-am trecut de faza CV-ului şi a scrisorii de recomandare şi am ajuns la interviu. Acolo am început să mă întreb de ce m-aş alege eu pe mine...
cu trecerea timpului, mi-ai împânzit bulevardele de ambasade, consulate şi reprezentanţe
iar azi, pe şoseaua dorinţelor mele
îţi trimiţi ochii albaştri ca două mercedesuri spălate proaspăt
cu parbrizele înfulecând frunzişul roz de castani.
Mă tot mint de ieri de pe la prânz că o să încep să citesc Memoriile unei gheișe, dar lenea din mine face destul de complicată până și treaba cu inspirația-expirația. În orice caz, astăzi nici nu mă gândesc să nu rezolv măcar câteva capitole. Mi-a fost atât de recomandată și răs-recomandată cartea aceasta, încât simt că aș aduce un injuriu omenirii, necitind-o. Tot ieri mi-am cumpărat și Great tales from English History, pe care am răsfoit-o puțin înainte de culcare. Pare foarte bună. A doua pe listă!
Mie mi-au gâdilat fiinţa astăzi. Dumnezeule, de câte ori îl citesc pe omul ăsta am senzaţia că descopăr lumea, că vreau să transform cărţile lui în biblia de la capul patului, că vreau să învăţ ce scrie acolo...să pot să murmur când merg pe stradă pasaje întregi. Ma înnebunşte starea asta în care simt că de fapt nimic din ce este acolo nu îi aparţine lui, ci mie. Că nimic nu este scris, ci rostit. Că nimic nu se leagă de el, ci de mine. Tot conţinutul a devenit între timp şi al meu. Îmi însuşesc toată nebunia din gândurile lui, de parcă aş fi trăit-o într-o altă viaţă întru totul. Şi îmi doresc să pot ajunge a vorbi despre existenţă în acelaşi stil fluid şi în această viaţă. Dar nu pot, probabil nu o să pot niciodată, pentru că Cioran o face absolut perfect şi de ajuns pentru noi toti.
Dacă ceea ce veţi citi mai sus vă va inspira măcar 1% din cât a făcut-o cu mine, înseamnă că începem să salvăm omenirea.
"Poţi spune uşor că universul n-are nici un rost. Nimeni nu se va supăra.-Dar afirmă acelaşi lucru despre un individ oarecare; el va protesta şi va lua chiar măsuri spre a te sancţiona. Aşa sîntem cu toţii: ne scoatem din cauză cînd e vorba de un principiu general şi nu ne e ruşine să ne izolăm într-o excepţie. Dacă universul n-are nici un rost, scăpat-am careva din blestemul acestei osînde?
Tot secretul vieţii se reduce la atît: ea n-are nici un rost; fiecare din noi găseşte însă unul."
Astazi este soare. Atat de mult soare, incat nu stiu cum sa reactionez.
Si stii, dupa 7 luni in care umbrela mi-a fost nelipsita din geanta, mereu infofolita si grabita intre destinatii, abia acum realizez ca de fapt cateva fire firave de soare ma fac asa fericita...
Este unul din lucrurile acelea "simple" de care am uitat sa ne bucuram. Eu insa as spune ca nu este deloc simplu. Si stii de ce? Pentru ca daca ar fi asa "simplu" nu ar trebui sa ma miste asa de tare...
Iubesc viata primavara! Iubesc zambetul pe care nu pot sa-l potolesc si urasc ochelarii de soare pentru ca poate daca ei nu ar fi fost, CINEVA-UL de sus s-ar fi indurat de noi si ne-ar fi permis sa-i privim goliciunea pana in maduva!
Si masinuta de inghetata, pe care am vazut-o pentru prima data aici, este parca piesa perfecta din puzzle. Soare, inghetata si multa energie pozitiva!
Si fara niciun dubiu, astazi sunt un acumulator descarcat care si-a revenit ...
Cand eram mica imi spuneam cu tot entuziasmul din lume, ca atunci cand voi creste, ma voi face vanzatoare la un magazin de inghetata pentru ca doar asa as putea sa mananc inghetat cu fistic non-stop.
-->
-->Ieri am iesit in larg. De mult imi doream asta...
Desi ideea a fost sa ajungem la Chateau d'If, cu totii am apreciat in aceeasi masura si calatoria pe Arhipelargul Frioul, care a fost, cel putin pentru mine, un moment special.
Nu ma asteptam sa descopar o lume atat de dinamica departe de tarm. Era agitatie si asta m-a fermecat. Yachturi, barci, vapoare, vaporase, toate creau o lume omogena, departe de asfaltul incins al orasului, la care am renuntat cateva ore.
M-am simtit ciudat, parca a fost un moment de regasire, in care incercam sa ma redescopar, sa simt cine sunt si ce vreau, cum as vrea sa fiu, ce ar trebui sa schimb la mine, intr-un cuvant, unde ma aflu acum si unde as vrea sa fiu. Parca ma uitam la un film despre mine ce se proiecta in atmosfera. Fiecare element isi avea rostul si semnificatia minutios stabilite.
Am ajuns la Chateau d’If, celebra fortareata a lui Alexandru Dumas, unde, pe urmele lui Edmond Dantès, parca retraiam povestea “Contelui de Monte Christo”. Nu am avut ghid, motiv pentru care a trebuit sa ma rezum la un pliant care, insa, mi-a deschis apetitul spre mai mult. Am aflat ulterior ca celebra inchisoarea a adapostit nume importante din istoria Frantei si nunumai: Jean-Baptiste Chataud (condamnat pentru ca a adus ciuma in Marsilia), politicianul Michel Mathieu Lecointe-Puyraveau, Gaston Crémieux (unul dintre liderii Revolutiei din Paris), Chevalier de Lorraine , protestantii Jean Serres si Élie Neau si lista ramane deschisa…De precizat este ca Marchizul de Sade nu a fost inchis in Chateau d’If, asa cum se aude prin popor. De precizat, curentii puternici de aer faceau absolut imposibila evadarea, motiv pentru care, cu exceptia fictivului Dantes, nimeni nu a reusit vreodata sa scape.
Am plecat cu ultimul vapor spre Marsilia la 18:35. Cred ca a durat mai mult. Marea era un pic agitata.
Imi place să descopăr lucruri. Am făcut un scop din asta şi în fiecare dimineaţă îi dau practic refresh. Dar este mai greu decât pare, mai ales atunci când ajunge în stadiul de nebunie.
Mă plictisesc uşor de lucrurile din jurul meu şi indiferent cât m-aş chinui să le dau alte sensuri, ele rămân aceleaşi. De 2 săptămâni locuiesc într-un apartament în centrul Marsiliei. Arată ciudat. Cu îngăduinţă aş putea spune că este sinistru, uneori rece, ascuţit, mai ales atunci când nistralul mişcă obloanele ferestrelor gigantice în timpul nopţii. Alteori este cald şi romantic. Şemineul din camera mea, dulapurile cu mânere aurii sau lustra din răchită pot fi o dovadă în acest sens. E parcă rupt dintr-un film franţuzesc.
Ador să-mi beau dimineaţa cafeaua în prosop, pe balconul imens, uitându-mă în zarea ce se înalţă peste portul îndepărtat, fie doar să-mi plec capul pentru a vedea statueta aurie, care cred că o întruchipează pe Fecioara Maria şi Iisus. Cafeaua are cu siguranţă un alt gust. Chiar şi eu aş putea avea un alt gust. Uneori mă gândesc departe, la ai mei, la prieteni, la liceul pe care nu o să-l mai încep în toamnă, la faptul că aş putea deveni dependendă de lucrurile pe care le fac aici. Şi-atunci îmi impun să mă plictisesc. Nu vreau să mă simt legată de nimic pentru că asta doare cel mai tare.Off, mă simt într-o altă lume, care deşi mă fascinează, nu este cea cu care să mă identific. Ador apa transparentă şi rece a Mediteranei cu care îmi dau randevu aproape în fiecare zi, ador apusul care rămâne nebunatic indiferent că îl prind pe stradă, în autobuz, pe plaja sau pe balcon, ador mirosul de peşte stricat de lângă Vieux Port, îmi plac poveştile despre cât de periculoasă este Marsilia noaptea, chiar şi vecinul agresiv care urlă la noi când facem gălăgie, spunând ceva de genul: „Qu'est-ce que c'est ici, bordel?” sau „Close the fucking dor” sau „The next time I”ll call the police”, devine simpatic. Acum, trăite de aici, lucrurile sunt captivante; este filmul din care nu poţi să ieşi decât la final pentru că actorul principal este cel care încheie întotdeauna povestea. Şi atunci când o încheie, se ştie că o va face pentru totdeauna. Deşi te poţi întoarce, nu mai eşti acolo, în miezul lucrurilor; te poţi doar uita la film. Nu putem trăi senzaţii în afara stimulilor. Şi-atunci mă întreb, să-mi impun să mă plictisesc de locurile astea minunate numi pentru a nu mă ataşa de ele sau pur şi simplu să le trăiesc până la epuizare pentru că doar aşa le pot simţi cu adevărat gustul apetisant?
De fapt, asta este viaţa mea. Azi sunt aici, închisă într-o lume pe care mâine o voi părăsi pentru o alta. Sângerez la fiecare schimbare, însă este un obicei pe care este mult prea târziu să-l schimb...
