Lolita - #12

Dupa ce am terminat de citit ultimul pasaj m-am simtit atat de obosita, incat aveam nevoie sa intru intr-un somn profund sa imi revin. Nu glumesc.

M-am asezat intr-o pozitie comoda si imi imaginam corpul cum bajbaia spre baie, umplea chiuveta cu apa rece si isi tinea capul acolo in serii repetate de cateva secunde. Asta ca sa am un soc fizic mai puternic decat cel produs de Lolita lui Nabokov asupra psihicului meu.

Nu o sa vorbesc despre subiectul cartii din mai multe motive. 1. Se gaseste pe toate website-urile posibile si imposibile de literatura deoarece face parte din categoria romanului clasic al sec XX. 2. Inca sunt sub influenta unei stari austere. Daca cineva ar fi fost in fata mea sa-mi citeasca romanul, l-as fi oprit de nenumarate ori sa intervin, sa ma cert, sa nu las ideile asa amorfe, netermnate si pestilentiale. 3. Nabokov este un erudit, stie despre ce vorbeste. Subtilitatile mi se par de dimensiunea prapastiilor, iar faptul ca il foloseste pe Freud ca argument eclectic, nu cred ca imi da voie sa incerc sa discut aceasta carte nici macar aproape de sensul obiectiv al cuvantului.

Vezi, din momentul in care citesti primul cuvant al unei lecturi, iti asumi cumva riscul sa iei in spate drama si incarcatura personajelor, a tensiunii, a conflictului. Pana si Nabokov insusi ne avertizeaza de asta undeva in cea de-a doua jumtate a cartii, spunand ca "Personajele care se bucura de popularitate au o anumita evolutie intre copertile cartii si soarta lor ramane fixata pentru totdeauna in mintile noastre". Ohh, da, baiete, crede-ma ca ai reusit-o victorios cu Humbert si Lolita.

Am inceput sa fac asta constant. Traiesc cu ele, sunt in lumea lor, le urmresc din elicopter si am grimase, schimburi de puls odata cu firul povestii. Am facut asta cu Holly Golightly acum trei saptamani, Michael Corleone acum 4, cu Georg al lui Gaarder sau Pi-ul lui Martel inainte sa vad 3D-ul. Si nu e bine! Nu e bine pentru ca imi ia un timp indelungat sa le tarasc din starea mea constienta in camera lor speciala care ar trebui sa imi hraneasca doar instinctul de a diferentia binele de rau, frumosul de urat, teama de curaj...

Insa cu toate riscurile asociate, ideea de aici este sa faceti cunostinta cu povestea Lolitei chiar daca  o sa genereze ganduri scandaloase si o sa duca la conflicte de moralitate si etica cu propriul sine. Poate o sa va simti rasa de oameni tradata intr-un fel sau altul sau poate doar o sa primiti intariturile unei teme recurente in literatura si anume ca "orice limita presupune implicit ceva dincolo de ea".

P.S. - Nu recomand niciuna din cele doua ecranizari inainte de lectura. Eu am facut greseala asta
P.S.2 - Nu am mai folosit niciun cuvant in limba engleza (pentru critica). Nu promit ca o sa dureze :)

Glitch in the Matrix #11

Am autostrada mea proprie cu doua sensuri. Ea duce si aduce elementele unei lumi care ma fascineaza si ma dezgusta in acelasi timp.
Acolo eu si creierul meu suntem de acord cu Goya. In somnul ratiunii cream monstrii. Este o relatie deformata ce creste din tot ce se infiltreaza prin cele sapte simturi de care inca dispun. Metafizic - la nivel subliminal.
In cea mai mare parte sunt de vina probabil imaginile de pe retina. Adun prea multe, poate prea diverse. Vorba Anei Blandiana, cine poate sti?

Sa va povestesc.

Este un serial de tipul Tanar si nelinistit in sensul ca insista. Am parte de el cateva secunde pe noapte, suficient cat sa imi consume toata energia in stare de nesomn.
In timp ce imi imbarbatam haiduceste spiritul cu Hai ca a fost doar un vis - type of thing, cautam si eu un ceas. 19 minute ramase pana cand imi incepeam programul de om supus sistemului. Nu vreau sa dau niciun detaliu despre cum in 5 (cinci) minute s-a intamplat ce in alte dimineti se intampla in 20 (douazeci).

Situatia mi-a impus sa iau metroul. De obicei n-o fac pentru ca am nevoie de oxigen. Dar cu totii stim ca in viata nu poti sa ai totul (i.e., somn pana la 8:11 SI oxigen nu functioneaza in consens). Poate as fi notat povestea Monstrului din Loch Ness daca nu as fi fost ocupata sa studiez fetele oamenilor din jurul meu. Cliseu! Am putut sa citesc fast forward-ul cu care nerabdatori isi asteptau tratamentul de Ziua Indragostitilor dupa programul de cazarma.

Chiar daca este o chestiune in masa, nu pot sa generalizez, desigur. Poate tipul din fata mea cu casti Monster Beats se gandea la ceva mai inteligent. Sper. Avea trasaturile unui om care ar intelege principiul toboganului spre prapastia dubioasa (= oamenii cumpara chestii rosii si isi arata afectiunea o zi pe an la sugestia media. Ahh, ce dragut!).
Imi cer scuze pentru indrazneala, dar ma dezgusta spiritul de turma, in special cand se afla in legatura directa cu consumerismul din care lipseste materia cenusie. Parere personala!

Daca nu ar fi existat un individ pe nume Chris Hughes, probabil as fi fost si mai acida in privinta uneltelor de manevrare. Dar Chris este prea sexy sa nu il adori cu tot cu campaniile digitale din rutina de toate zilele. Strong bias, recunosc!

Nu tin minte visurile, dar asta s-a blocat. Glitch in the Matrix. Astazi m-am surprins in repetate randuri infiltratata in creierul meu pasiv. Toata ziua mi-am repetat Ce se intampla in Vegas, ramane in Vegas! Degeaba, n-am cu cine! Si imaginile erau in fata mea. Le taiam cu cutitul. Si acum sunt tot aici. Poate planetele ma vor scriitor de bestsellers, iar eu inaintez hotarata pe calea gresita. Sau poate imi hranesc creierul cu prea mult junk. Cred ca am nevoie de o pauza sub forma Jason Biggs si Robin Williams. Hmm...tot junk se cheama, dar mai soft. Si Chopin sau Vivaldi nu cred ca diger momentan. De fapt nu cred ca diger nimic mai mult decat decat crackers si tome des Pyrenees fara sa imi pese ca 100 gr are 350 de calorii. Doar este Valentine's Day, nu?!

Sau poate combinatia de informatii din ultima perioada este de vina. The impossible, Melancholy, Now is good. Agitatia din Mali a luat locul barfelor din pauza de pranz. Un fel de tetris pe hartie. In jocul nostru, initial vroiam sa fiu F. Hollande pentru ca imi plac inaltimile si strategia on air, dar apoi m-am razgandit. Cred ca este mai interesanta perspectiva deschizatorului de drumuri aka Sanogo - dupa mine potopul. Carnea de cal...Nici nu inteleg de ce ma agit atat. Candva inghiteam greu orice remarca acida; imi curgea mai mult patriotism prin vene poate pentru ca aveam mai multa seretonina. Dar cu noptile astea pe care le pierd, trezindu-ma mai traumatizata decat la iesirea din London Bridge Experience, tot ce pot sa fac este sa fiu de acord cu prietenul meu, Victor, care se intreaba de ce suntem din nou the usual suspect. Probabil dintr-un motiv ce se cheama 'past patterns', dar o las asa si trec mai departe. Sunt un muritor. Si apoi cu Papa ce facem? Peter sau Christoph? Sau ceilalti doi? Si bateria din Boeing? Corea de Nord? Si teama ca nu o sa pot vedea niciodata o lupta cu tauri live in Barcelona. Placa de Toros Monumental este un caz pierdut pe bucket list-ul meu :(

Amestec toate astea cu recenta pasiune pentru seriale cu mult sange pe pixel patrat si lectura din aceeasi categorie.

De fapt vroiam doar sa imi fac prezenta pe blog pentru ca uneori imi este dor de el si de serile in care scriam aberatii (ca si acum) sub influenta unui bol de lapte cu Nesquik.
Intre timp mi-a crescut parul si am reusit sa scuip din Turnul Eiffel.
Iar Nesquik nu imi mai place.

Sunt bine, inca in viata.

XXX

#10

Aud citate mereu. Le citesc. Îmi plac. Încerc să îmi imaginez ce impuls le-a creat. Unde s-a produs geneza. Cu ce creion - pe ce bucată de hȃrtie, cu ce ruj - pe ce oglindă, ce cărbune - prin cine ştie ce pustietate…Cred că orice altă combinaţie este în aceeaşi măsură posibilă: cărbune – oglindă, ruj – pustietate şi aşa mai departe.

Le subliniez în cărţi. Le scriu pe post it-uri şi le lipsec relativ peste tot. Pe oglinda din baie. Pe uşă. Pe fereastră. Pe pereţi. Unde este loc liber. Sau creez loc liber. Mă inspiră. Din cȃnd în cȃnd le repet din dorinţa de a le memora. Îmi place să le transform în set up lines. Sau closing lines. Să creez praf. Sau să las în urmă ceva interesant.  

Oamenii sunt plictisţi de cuvinte simple. De banalităţi. Şi eu sunt. O să am o viaţă complicată pentru că mă plictisesc repede. Pȃnă şi de cel mai preţios amănunt. Sau nu. Nu chiar de orice dacă este în mişcare. Te plictiseşti mai greu într-o maşină care circulă decȃt într-una care stă, nu-i aşa?  Iar citatele au dinmica lor proprie. Indivizii se schimbă constant, ceea ce transformă un citat într-un proces.  Un process cognitiv. Pentru că tu eşti altul mereu, la fel şi interacţiunea dintre tine şi idei.  Este ca şi cum ai perfora o bucată de hȃrtie pȃna îţi vine să vomiţi. Întotdeauna este aceeaşi hȃrtie, doar  că forma sa iniţială nu mai este aceeaşi. Echilibrul chimic în natură.

Dar mereu le uit. Le uit pentru că îmi doresc prea tare să le ţin minte. La fel şi cu lucrurile pe care vreau să le uit: răman  în mine pentru că direcţionȃnd parte din atenţia mea, ma concentrez prea tare să le uit. Şi mereu ajung în punctul în care uit că vreau să uit. Se cheamă magie.

“Don’t speak unless you can improve the silence”. Am auzit asta acum cȃteva zile. Şi de atunci nu mai simt nevoia să vorbesc. Pentru cineva care vorbeşte non-stop, ca mine, este un impact puternic! Mă tot gȃndesc, în special dimineaţa, cȃnd trec pe lȃngă tipul ăsta care cȃntă la fluier. Îmi face pielea de gaină pentru că fac analogia îmblȃnzitorilor de cobre ai lui Paler. Nu mai cȃnta, te rog! Lasă liniştea să îmi intre în creieri dimineaţa! Şi fix atunci îl văd cu fluierul lui roşu şi cu o privire care îmi picura vitrilor în stomac. Aştept să iasă cobra, jur! Uneori întorc capul să nu-l vad. Şi cȃnd ştiu că mă apropii îmi dau muzica mai tare. Nu risc să aud nimic. Prefer liniştea zgomotoasă din căşti, decȃt zgomotul liniştitor care iese din fluierul lui. Cred că mă aşteaptă pe mine personal să-i dau nişte mărunt. Vrea să vadă cȃt rezist psihic pȃnă fac pact cu diavolul. Ştie că am citit Viaţa pe un peron şi se joacă cu mintea mea. O să-i dau luni! Poate pleacă de acolo, să nu-l mai văd!  

Aşa stau lucrurile cu liniştea şi cu citatul ăsta. Este cel mai frumos lucru pe care urechile mele l-au auzit vreodată. O să-i fac loc la baie. Să fie primul lucru pe care să-l vad. O să fie micul meu dejun. Să îmi aduc aminte în fiecare dimineaţă că cel mai nobil lucru este să asculti la zgomotul dinăuntru linişte. Ea spune cele mai frumoase poveşti. Dă voce secretelor pe care spaţiul nu le-ar înţelege niciodată.

Promite-mi că  o să fii lȃngă mine şi o să mă laşi să îţi ascult liniştea. Atunci lumea mea o să fie cel mai frumos lucru pe care l-am creat vreodată.
“Don’t speak unless you can improve the silence”. 

#9

Fiecare dimineaţă din ultima perioadă mă ajută să mă trezesc constant mai lucidă, în ciuda faptului că universul continuă să comploteze împotriva mea într-o formă sau alta. Sunt semne nevinovate (oare?) asupra existenţei cărora încă am dubii. Nu ştiu dacă sunt valide pentru că sunt matematice sau pentru că eu le creez constant. Nu aveţi idee cȃt de bună sunt la asta! Atȃt de bună încȃt pȃnă şi matematica am transformat-o într-un produs ce îmi aparţine în exclusivitate. Într-o zi am să cer un premiu pentru toate imposibilităţile pe care le-am creat de-a lungul istoriei.

E un ceva în lumina de dimineaţă pe care nu reuşesc să îl neg mai mult de zece secunde de la conştientizare, după care scot capul din pătură şi sunt recunoascătoare (nici eu nu stiu Cui) că ceva atȃt de comun şi la îndemȃna tuturor reuşeşte să traseaze cu o atingere magică călătoria de la fereastră pȃnă la măduvă si înapoi. Este momentul cȃnd Dumnezeii mei îşi schimbă tura. Unii ca mine o simt; alţii o ignoră; alţii nici nu o conştientizează. Cred că asta se cheamă 'tipologii umane'. 

(...)Şi apoi ies din cearceafuri. Nu dintr-o pasiune exagerată pentru ceva anume, ci pentru că nu am de ales. Să contribui din pat la măreţia spectacoului din faţa ochilor mei este imposibil. Aşa că mă trezesc să urc pe scenă. Este mai sănătos să trăiesc sub prezenta iluziei decȃt sub absenţa dorinţei. Iar acum nu mai am niciun dubiu că măreţia spectacolului se reduce la un drog care are efect numai în absenţă. Însă, atunci cȃnd credem că prezenţa lui aduce satisfacţii superioare abseneţei lui, este probabil momentul cȃnd mulţi dintre noi greşim. Începem să căutăm, să creăm lumi paralele, situaţii, scenarii fertile pentru capcane ce ne pun faţă în faţă cu un finit pe care-l pretindem infinit. Ce amuzanţi sunt oamenii cȃnd se iau în serios, nu-i aşa? Atunci pică ei! Şi nici nu îşi dau seama cum mor asfixiaţi cu masca lor de sticlă. Aparent, litigiul continuă să persiste în umbră. Este o moarte clinică. O moarte în umbră. A soarelui sau a omenirii. E greu să vorbesc despre chestiuni universale. Revin la sine. 

(...) Nu ştiu exact unde vreau să ajung cu ideea aceasta. Nici nu ştiu dacă există, s-a născut sau a murit vreuna în rȃndurile de mai sus. Eu înţeleg oarecum ce vreau să spun. Dar acest ceva pe care vreau eu să-l spun se schimbă în fiecare zi, cu fiecare efect pe care universul îl are asupra mea. Trebuie să învăţ să ţin pasul cu mine. 

Sunt într-o permanentă pledoarie pentru cineva. Un personaj care în timpul nopţii aruncă o găleată cu apă rece şi tulbure peste faţa mea...proces care, paradoxal, mă găseşte atȃt de lucidă în fiecare dimineată.

#8

Crash la orizont!!!
Hugh Dancy. 2 cuvinte? Charming and h-o-t! Aww <3

#7

Gandesc ca cel mai delicat accesoriu pe care un pahar cu vin ROSU poate sa-l poarte este un papion NEGRU. Clasic exemplu de masculinitate boema, masculinité et féminité en même temps.
Un sentiment generat nu neeaparat de cromatca; vorbim despre lucruri mai profunde aici...
[Iar pentru mine asta face Nicolas Jaar: pune papioane paharelor de vin, facand elegant ceva aparent firesc. Encore et encore...]

Upgrade: Trec de papion, de vin si de context, sa vad nimic mai mult decat un continut de sinapse artificiale care schimba intre ele o informatie ce inghesuie mai multe arhetipuri intr-un singur personaj: masculin, boem si creat in laborator...

Din categoria: Replace the world space with a drink and forget it!

#6

Gotye + o cana de cafea duc catre o combinatie interesanta pentru mine. Trebuie sa recunosc ca este ceva foarte catchy la tipul asta.
Va recomand State of The Art ca sa mearga bine a doua ceasca...De la a treia onwards as zice Making Mirrors pe repeat; ajuta mai ales atunci cand ferestrele fizice sunt inchise si ne delectam cu niste reflectare la the mistery of things.
De-asta ador weekend-urile. Pot si oamenii sa respire linistiti :)

#5

The danger that faces us today is that the whole of reality will be replaced by words. This accounts for that terrible lack of instinct in modern man, particularly the city-dweller. He lacks all contact with life and the breath of nature. He knows a rabbit or a cow only from the illustrated paper, the dictionary, or the movies, and thinks he knows what it is really like - and then is amazed that cowsheds 'smell', because the dictionary didn't say so. 

Jung

#4

'Eat dessert first, Life is uncertain' - Anonymus

[Aww, mi-a placut asa de mult citatul asta...]

Apropo de soare...

Dumnezeule, este a treia zi cu mult soare aici in Birmingham, iar asta nu ma face decat sa simt ca renasc din propria cenusa. Ma uit pe geam si imi dau seama ca in situatiile acestea absolut nimic nu mai conteaza. E o stare in care sunt blocata si nimic din ce ar trebui sa fac nu este o competitie suficient de puternica incat sa ma scoata de aici. Daca as fi avut si o plaja prin imprejurimi, o anume pereche de ochelari si lipsa examenelor care urmeaza, as fi intrat intr-o stare inumana. L-as fi luat pe Saint-Exupery din biblioteca si as fi fugit. Dar vezi, nemultumirea asta nu imi place la mine. Am soare si parca tot as mai vrea ceva...
Am inchis paranteza.
Am inceput sa dezvolt o serie de pasiuni pe care cred ca ar fi dragut sa le impart cu voi in starea asta buna. Pe o vreme asa frumoasa nu pot decat sa fiu fericita alaturi de ego-ul meu care se pare ca incepe sa se impace cu ce il tine cuminte in manta, cu ce ii aduce liniste si profunzime. Pentru ca asta este ce tot cauta el agitat in mine de ceva timp. Si fara sa imi dau seama, am realizat ca imi place sa fac lucruri care pana acum nici nu faceau parte din campul meu perceptiv. Erau niste elemente iin peisaj, pe care nu le-am cautat niciodata intrucat nu m-au intersat. Si sunt putine situatiile in care sa constientizezi ca ce gasesti fara sa cauti este de fapt ceea ce ai nevoie. Aproape inexistente. Dar suntem umani si ne place sa credem in 'imposibil', iar asta da peste cap tot jocul, din pacate.

Asa ca:
1. Am inceput sa ma simt (foarte) atrasa de a face toate lucrurile in ultimul moment in care le mai pot face aka 'ultima suta de metri'. Si pana acum faceam asta, dar diferenta este ca nu o faceam atat de accentuat (doar asa din cand in cand) si nu imi dadea o stare atat de buna. Este foarte interesant sa analizezi pana unde poti sa mergi, cat de mult te poti forta, cat rezisti... Cand lucrurile ies foarte bine, singurul lucru pe care il simt este ca am construit o opera de arta. Nu conteaza ca este un eseu, o carte pe care am citit-o, o tema, un proiect, ca imi fac prietenii fericiti...Orice! Cu fiecare moment in care dau totul din mine, simt ca sunt un arhitect de succes. Nu o fac des, dar sunt in proces sa o transform in filosofie de viata.
Cand am vrut sa dau la liceul miliar cred ca asta a fost motivul din spate. Dar nu am avut sustinere din partea nimanui din familie. Tata: 'Sa ma suni peste doua saptamani plangand ca nu poti face fata?!'. Nu a avut incredere in mine...Si nu m-a lasat sa ma transform atunci. Poate as fi plans. Poate l-as fi sunat, dar sunt sigura ca nu as fi renuntat. Poate o sa am candva oportunitatea sa ies un an din toata nebunia asta sociala si sa fac asta. Dar deja sunt intr-un cerc vicios si mi-e teama ca as putea pierde oportunitati daca m-as defocaliza. Oricum, ati inteles ideea.

2. A doua chestie nu mai e legata de mine. Sau bine, poate este intr-un fel. Este legata de oamenii de pe strada. Din senin (s-e-n-i-n) sunt foarte atenta la mimica si gestica fetelor lor, in special daca zambesc. Si chiar astazi, dupa ce am trecut pe langa o persoana cu trasaturi foarte interesante, am auzit in capul meu o voce: 'Ahh, daca ar avea fata mai luminoasa. Este prea incruntata.'. Sunt sigura ca nu am spus eu asta. Dar am fost de acord. Apoi mi se intampla exact contrariul cand vad oameni care (imi) zambesc, cu fete luminoase, cu 'linii' deschise. Este o chestie asa de puternica, nici nu avem habar cat de puternica. Schimba minti si transforma simturi toata atitudinea asta faciala. Si cred ca este asa pentru ca ea de fapt reflecta ce este in interior.
Apropo de asta, incercand la un moment dat sa antrenez contactul vizual pe care il am cu cei din jur, mi-am dat seama ca nu pot sa-i privesc in ochi pe oamenii pe care nu ii plac si pe cei care sunt incruntati. Subconstinetul meu nu vrea sa intre in lumea lor plina de griji si temeri. Si fara sa ma chinui in niciun fel, sunt complet de acord sa nu privesc direct in ochii lor, cu riscul de a fi nepoliticoasa uneori.

3. Si asa ajungem la a treia 'pasiune' cu care ma confrunt recent. Si ea vine tot natural, fara sa o gandesc in niciun fel. Simplu pus, daca fac ceva care nu ma atrage sau daca sunt intr-un loc in care nu ma simt confortabil, ma ridic...si plec. Si bineinteles ca nu o sa mai fiu acolo prea curand. Evident ca are si asta riscurile ei pentru ca 'ridicandu-te si plecand' nu inseamna ca iti joci jocul social intr-un mod prea inteligent, ci inseamna ca esti tu cu tine. Dar din moment ce nu simti prezente in jurul tau, oricum esti doar tu cu tine. Deci, sfatul meu este 'sa te ridici si sa pleci'. Dimpotriva, castigi niste timp doar pentru tine. Cineva imi spunea ca asta este cea mai sustenabila investitie pe care putem sa o facem in viata nostra. Timpul ala in care iti suna telefonul si nu raspunzi pentru ca asculti o melodie care iti place prea mult, cand nu te ridici din pat, desi te-ai trezit de 3 ore, cand bei un pahar de vin si citesti ceva interesant, cand te uiti la un film vechi... Nu stiu, cand faci ceva care iti incarca bateriile, fara sa te amesteci cu ce le plac celor din jurul tau. Cred ca ignorandu-ne si incercand sa preluam ce se adopta in jurul nostru este unul din motivele pentru care ne mai dam echilibrul peste cap din cand in cand. Dar exact ca in 'a free market economy', este o mana invizibila care le aranjeaza mereu pe toate. Da, exact, asta suntem cu totii in interiorul nsotru, 'free-market economies'... Sau cred ca cel putin asta ar trebui sa fim.
Termin aici ca sa ramaneti cu analogia asta care, din nou, nu stiu de unde a venit.