De multe ori mi se intampla sa am un tip ispititor de revelatie, contempland la cat de prezenta sunt in viata mea. Alteori pur si simplu imi simt corpul ca fiind ambalajul celei mai de pret avutii umane, dupa care incerc speriata sa identific ‘avutia’ in sinea ei; pe romaneste, interiorul. Si tot ma chinui sa o fac carnal, sa fie mai mult decat o definitie metafizica…si tot ma invart in cercul asta vicios al conceptualizarii. In alta ordine de idei, am inceput sa ma plictisesc de cuvinte si de toate metaforele astringente pe care le ascund ca niste panze de paianjen la margina propriei finite. Ce-ar fi sa fiu si eu macar putin umana, sa apas tare pe clanta de la intrare si, evident, sa las sa iasa, dar mai ales sa intre, cuvinte fara traduceri, fara intelesuri alambicate, fara absolut nicio urma de formula matematica?

Este 7:30 si paradoxul este ca m-am trezit natural dupa o noapte in care mi-am dovedit a nu stiu cata oara ca Absintul nu este pentru mine. Se spune ca daca te trezesti singur foarte devreme o faci din doua motive: ceva te ingrijoreaza foarte tare sau esti foarte fericit. In ceea ce ma priveste, cred ca lucrurile sunt 50% - 50%: sunt framantata de fericirea pe care o traiesc, ceea ce ma face sa ma ciupesc constant pentru a ma convinge de realitatea din jurul meu. Da, oameni buni, sunt fericita!

Stiu ca nu am nicio scuza, nu am mai scris demult, insa treaba asta cu vara acasa trezeste in mine niste sentimente de neinteles. Parca totul este un paralelipiped in care eu plutesc dintr-un unghi in altul, de la o perche de bunici la alta, de la prieteni la alti prieteni, de la soare la umbra si tot asa. Doar stiti bine cu totii cat am asteptat sa imi inchei conturile cu primul an de facultate si sa vin Dumnezeului odata acasa. Si uite-ma acum in toata splendoarea visului meu.

Constat cu toata maturitatea din lume ca m-am schimbat. Cand am intrat la mine in camera pentru prima data dupa un an de suspinari adanci, am simit ca toate lucrurile inghesuite nebuneste nu imi mai apartin. Ma uitam la ele in timp ce ma incerca un sentiment de autoanaliza: aveam in fata propria mea persoana de acum un an, toate lucrurile si starile ei, sifonierul plin, cosmeticele nemiscate…totul exact asa cum a ramas. Si ma uitam la fiinta asta si imi spuneam in minte fara incetare: ‘Dumnezeule, cat m-am schimbat’. Inca mai am pe pereti notitele de la examenul de psihologie si traiam parca din nou cu ele. Cat de speriata eram pe atunci, crezand ca nu voi reusi niciodata sa imi ating visul. Si uite-ma acum, privind insistent la ele si realizand ca au fost doar o gluma fata de anul asta plin de…incercari.

Nu stiu ce sa mai scriu. Peste 3 zile o sa pot ‘sarbatori’ o luna de cand sunt acasa. S-au intamplat atat de multe, mai ales la capitolul ‘ego’, incat ar iesi o ferfelita din postarea asta, daca as incepe eu vitejeste sa le scriu pe toate. Probabil ma intelegeti, mai ales in ideea ca timpul trece atat de nesigur de repede, incat uitandu-ma inapoi ajung a ma intreba ‘Oare chiar am trait toate astea?’

P.S. – De asteazi am inceput sa invat limba germana. Mi-am dat target ca peste 2 veri pe vremea asta sa tin in maini certificatul de vorbitor avansat. Orice sfat in sensul asta este mai mult decat binevenit.

P.S.2 – Cand aveti timp vizionati ‘Never let me go’. Asupra mea a avut un efect puternic. Si daca totusi aveti timp, va recomand lectura ‘Dragostea in vremea holerei’ si ‘Despre omul frumos’.

Vacanta placuta,

Den